Colecţia PLURAL CLASIC
© by POLIROM Co SA laşi, 1998,
pentru prezenta traducere
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale:
PORPHYRIUS, DEXIPPUS
Viaţ...
PORPHYRIOS
VIATA LUI PITAGORA,
•
VIATA LUI PLOTIN,
În româneste de Adelina Piatkowski,
Cristian Bădiliţă şi Cristian Gaşpa...
NOTĂ ASUPRA EDITIEI"
Viaţa lui Pitagora a fost tradusă după textul grec editat de
Edouard des Places în Porphyre, Vie de P...
1,··
DESPRE VIETILE UNOR�
"BĂRBATI ÎNDUMNEZEITI"
� �
"Oamenii sînt zei, zeii sînt oameni."
(Heraclit, citat de Clement Alexandr...
8 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
În primul rînd ca editor al scrierilor lui Plotin. Nu trebuie să
uităm că Enneadele, aşa cum au ajuns ...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 9
Boetius). Nu exagerăm deloc zicînd aşadar că filozofia medievală
n-a fost ari...
10 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
filozoful medioplatoniacian, concepuse o teorie cosmologică
proprie, conform căreia ar exista trei ze...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 11
(vehicolul său în Occidentul medieval), precum şi - cu titlu, să-i
spunem, a...
12 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
credinţelor siro-feniciene. Se ştie, în plus, că era versat în filozofia
misterică : persană, caldeea...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 13
cu pricina - a se vedea, de pildă, comentariul la episodul "grotei
nimfelor"...
14 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
scrierilor lui Moise, precum şi cu abilităţile interpretărilor alegorice
(spirituale).
Tot Porphyrios...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 15
Acum redactează prima lui operă, Filozofia Oracolelor, care
trebuie citită î...
16 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
Platon era ţinut la cea mai înaltă cinste, avînd parte în fiecare
an de un banchet aniversar. Doar că...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 17
din preajma Urbei. Nou-venitul ascultă cîteva cursuri mai mult
sau mai puţin...
18 CRISTIAN BADILIŢA
«feţe palide» izolate de lume n-are, de altfel, nimic surprinzător.
E unul din acele contraste violen...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 19
Charibdei, pe urmele lui Ulise, ajunge în Sicilia. Se instalează
în cetatea ...
20 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
textelor era demolată irevocabil cu argumente ştiinţifice ;
caracterul apocrif, inautentic al unor că...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 21
de la carne ; dacă nu, îngreuindu-şi trupul, aţîţîndu-şi poftele, el
va face...
22 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
Vegetarianismul era, totuşi, floare la ureche pe lîngă castitate.
În plus, căsătoria aceasta (primul ...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 23
"Bărbaţi îndum nezeiţi" (andres theioi)23
Epoca în care trăiesc filozofii aş...
24 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
atitudinea faţă de adevăr (şi prin aceasta atitudinea faţă de
filozofia însăşi). Cu alte cuvinte, ati...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 25
Chrysippos spun despre problemele respective sau despre lucru­
rile respecti...
26 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
Eunapios spune despre Viaţa lui Apollonios că ar fi trebuit să
se numească Vizita unui zeu la oameni ...
DESPRE VIEŢILE UNOR .BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI' 27
Totuşi, după unsprezece ani de ucenicie pe lîngă acest personaj
de excepţie,...
28 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
său, nu se pricepea numai să pună diagnostice, dădea şi reco­
mandări concrete - el l-a îndemnat pe P...
DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 29
niciene, încît are tot dreptul să pretindă laurii originalităţii. În
primul ...
30 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
sacră a neoplatonismului. Această triadă - Platon, Pitagora,
Plotin- e prezentă în fiecare pagină, în...
VIATA LU I PITAGORA,
INTRODUCERE
Ce reprezintă model u l Pitagora ?
Celebritatea lui Pitagora se datorează unor Vieţi scrise tîrziu,
foarte tîr...
34 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
impardonabil). Dimpotrivă, pentru un platonician din secolul
al III-lea p.Chr., filozofia nu mai are ...
INTRODUCERE
Viaţa lui Pitagora - u n fragment
d intr-o istorie a filozofiei
35
Aşadar şi biografia lui Pitagora scrisă de ...
36 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
înscriindu-se într-un demers apologetic : Theodoret foloseşte
informaţii extrase din istoria lui Porp...
INTRODUCERE 37
Capitole. Un ităţi narative
1-3 Genealogie ; copilărie ; profesori
4 Despre copiii lui Pitagora
5 Despre pa...
38 CRISTIAN BĂDILIŢĂ
În final, revenim cu o precizare la care ţinem foarte mult:
scrierea care urmează nu este o simplă bi...
VIATA LUI PITAGORA�
1. Cei mai mulţi sînt de acord că este fiul lui Mnesarchos1•
În schimb, cu privire la neamul lui Mnesa...
40 PORPHYRIOS
După spusele lui Apollonios, el a audiat nu numai pe
Pherekydes şi pe Hermodamas, ci şi pe Anaximandru9•
3. ...
VIAŢA LUI PITAGORA 41
resat pe egipteni, ştiinţa despre numere şi calcule pe fenicieni,
iar pe chaldeeni cercetările asupr...
42 PORPHYRIOS
o mare parte a zilelor şi a nopţilor în compania unora din
adepţii săi. Ajuns la vîrsta de patruzeci de ani,...
VIAŢA LUI PITAGORA 43
anumite enigme. Aici, capătă şi informaţii suplimentare
despre zeii lor. În Arabia, îl vizită pe reg...
44 PORPHYRIOS
numai după vechiul obicei cu brînză şi smochine. Eurymenes
însă a fost primul atlet care a mîncat zilnic dup...
VIAŢA LUI PITAGORA 45
după ce entuziasmă Consiliul local al Cetăţii prin numeroase
şi măiestrite discursuri, la insistenţa...
46 PORPHYRIOS
21. În privinţa cetăţilor-stat din Italia şi din Sicilia, pe care
le-a vizitat cu prilejul călătoriilor sale...
VIAŢA LUI PITAGORA 47
bob. Cum văcarul îşi bătea joc de el şi tot îndruga că nu
cunoaşte limba boilor, Pitagora se apropie...
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin
of 208

Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin

Porfir a trăit între anii 233 și 303. După studii la Atena, vizitează Roma unde intră în cercul lui Plotin și devine un discipol devotat, chiar preferat de către Plotin, știindu-se că depășea în luciditate și stil pe toți ceilalți elevi. El avea să fie și editorul Enneadelor și autorul unei biografii a lui Plotin („Viața lui Plotin”), în care accentuează calitățile spirituale ale maestrului său, comparabile cu cele ale lui Pitagora. A mai scris un tratat Împotriva creștinilor, din care nu s-au păstrat decât fragmente scurte, un text de interpretări alegorice ale miturilor vechi (De Antro Nympharum), o carte de sentințe (Aphormai), de fapt o expunere a filosofiei lui Plotin. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Isagoga, o introducere la Categoriile lui Aristotel, celebrul text în care formulează succesiunea de trei întrebări ce avea să deschidă, în Evul Mediu, problema universaliilor. În traducerea lui Boethius, această lucrare va fi utilizată mult la începutul Evului Mediu, contribuind decisiv la apariția Scolasticii.
Published on: Mar 4, 2016
Published in: Education      
Source: www.slideshare.net


Transcripts - Porfir: Viaţa lui Pitagora. Viaţa lui Plotin

  • 1. Colecţia PLURAL CLASIC
  • 2. © by POLIROM Co SA laşi, 1998, pentru prezenta traducere Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale: PORPHYRIUS, DEXIPPUS Viaţa lui Pitagora; Viaţa lui Plotin! Porphyrios; trad. de Adelina Piatkowski, Cristian Bădiliţă, Cristian Gaşpar - laşi: Polirom, 1998 208 p. 22 cm - (Plural Clasic) ISBN: 973-683-101-9 1. Pitagora 2. Plotin 1. Piatkowski, Adelina II. Bădiliţă, Cristian III. Gaşpar, Cristian CIP: 14(38) Pitagora 14(38) Plotin 929 Plotin 929 Pitagora Printed in ROMANIA
  • 3. PORPHYRIOS VIATA LUI PITAGORA, • VIATA LUI PLOTIN, În româneste de Adelina Piatkowski, Cristian Bădiliţă şi Cristian Gaşpar Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă POLIROM laşi, 1998
  • 4. NOTĂ ASUPRA EDITIEI" Viaţa lui Pitagora a fost tradusă după textul grec editat de Edouard des Places în Porphyre, Vie de Pythagore, Lettre a Marcella, Paris, Belles Lettres, 1982. Pentru Viaţa lui Plotin s-a folosit excepţionala ediţie în două volume realizată de un grup de cercetători de la Centre National de Recherches Scientifiques (prescurtat în continuare CNRS), Paris, 1982- 1992. Viaţa lui Pitagora a fost tradusă şi adnotată de către doamna Adelina Piatkowski ; Viaţa lui Plotin a fost tradusă de Cristian Gaşpar şi Cristian Bădiliţă; Leopardi, Dialog între Plotin şi Porphyrios a fost tradus de Roxana Utale. Celelalte traduceri, introduceri, note şi comentarii aparţin lui Cristian Bădiliţă. Mulţumim călduros domnului Luc Brisson pentru permisiunea de a prelua textul "Plotin : o biografie" ca introducere la Viaţa lui Plotin, precum şi de a folosi ediţia CNRS în redactarea notelor şi comentariilor din ediţia noastră. Cristian Biidiliţii
  • 5. 1,··
  • 6. DESPRE VIETILE UNOR� "BĂRBATI ÎNDUMNEZEITI" � � "Oamenii sînt zei, zeii sînt oameni." (Heraclit, citat de Clement Alexandrinul, Pedagogul 3, 1, 2, 1) Opera lui Porphyrios1, destul de bine cunoscută la ora actuală în Occident - cel puţin în mediul universitar - aşteaptă încă la porţile culturii române. Cele două lucrări traduse şi adnotate în cartea de faţă inaugurează, poate, un destin. Nu ne-am fi petrecut luni de zile în tovărăşia acestui filozof, dacă n-am fi fost convinşi că lucrul merita făcut - iar timpul merita investit. Porphyrios nu are nevoie de publicitate ; doar de înţelegere şi răbdare. Dar pentru a-i convinge pe toţi cititorii că un asemenea autor merită citit, şi nu doar citit, ci frecventat, vom aduce cîteva argumente de ordin istoric. Aşadar prin ce se justifică Porphyrios în faţa cîrcotaşilor zei ai culturii ? 1. Cîteva repere bibliografice: BIDEZ, J., Vie de Porphyre, le philosophe neoplatonicien, ed. a II-a, Hildesheim, 1964 ; CASTER, M. , Lucien et la pensee religieuse de son temps, Paris, 1936; DE LABRIOLLE, P., "Porphyre et le christianisme " , înRev ue d'Histoire de la Philosophie, 3, 1929; FESTUGIERE, A.J., Personal Religion among the Greeks, Berkeley, 1952; ROMANO, F., Porphyriosio di Tiro. Filozofia e cultura nel III secolo D. C. , Universita di Catania, 1979; SAFFREY, H.D., Recher­ ches sur le neoplatonisme apres Plotin, Paris, 1990 ; *** Entretiens sur l'Antiquite Classique, XII (volum consacrat lui Porphyrios), Geneve, 1965; Andrew Smith, Porphiry's Place in the Neoplatonic Tradition, Haga, 1974. Bibliografia despre opera şi viaţa lui Porphyrios - din 1913, anul apariţiei monografiei lui Bidez, pînă în 1987 - se găseşte prezentată în Auftieg und Niedergang der Rumis­ chen Welt, II, 36.21, pp. 713-773 (A. Smith, "Porphyrian Studies since 1913"). În scurta noastră Introducere nu ne propunem decît să oferim cîteva repere privind personalitatea şi epoca lui Porphyrios. Sensul filozofiei porfiriene va fi mereu şi mereu adîncit în cadrul notelor şi comentariilor la textele propriu-zise, traduse în lucrarea de faţă.
  • 7. 8 CRISTIAN BĂDILIŢĂ În primul rînd ca editor al scrierilor lui Plotin. Nu trebuie să uităm că Enneadele, aşa cum au ajuns ele pînă la noi şi cum le cunoaştem astăzi, reprezintă opera de editor (extraordinară !) a lui Porphyrios. Noua ediţie, întreprinsă de Pierre Hadot, consti­ tuie fără doar şi poate o revoluţie în domeniu, dar asta nu umbreşte cu nimic ediţia tradiţională. Citindu-l pe Plotin prin "schema" propusă de către discipolul său ne situăm în interiorul paideii neoplatoniciene, participăm într-un fel la un tip specific de filozofare (pervertit ori pur şi simplu uitat după aceea). Struc­ turarea scrierilor lui Plotin pe trei paliere - etică, fizică, teologie - implică şi o grilă specifică, formativă de lectură. Iar această grilă specifică, deşi impietează oarecum asupra originarităţiiEnneadelor, are meritul de a conferi un sens (şi nu unul oarecare, ci mista­ gogic !) unei mase amorfe de tratate redactate sub semnul arbi­ trariului (adică al inspiraţiei sau pur şi simplu al polemicilor conjuncturale). Regretabilă şi de neînlocuit este însă pierderea tuturor comentariilor şi introducerilor făcute de Porphyrios la Enneade. Cunoscîndu-i geniul filologic şi abilitatea hermeneutică, ne putem închipui cît de utile erau, chiar şi pentru contemporanii săi (crescuţi în platonism), exegezele respective. Al doilea argument: Porphyrios rămîne pentru întreaga tradi­ ţie filozofică occidentală împăciuitorul dintre Platon şi AristoteJ2. Logicianul Aristotel, în urma demersului porphyrian, nu se mai vede umbrit, complexat, umilit de către teologul Platon. Iarăşi revenim la schema filozofiei tradiţionale, în trei timpi, presu­ punînd o ascensiune permanentă. Logica, exclusă la un moment dat din schemă, e repusă în vechile ei drepturi datorită bunei încăpăţînări a lui Porphyrios. Pe drept cuvînt Bidez vorbeşte despre filozoful neoplatonician ca despre primul scolastic occi­ dental. Un mic opuscul, de cîteva zeci de pagini, Eisagoge, de fapt, o introducere la Categoriile lui Aristotel adresată unui prieten, i-a asigurat supravieţuirea în lumea creştină occidentală, procurîndu-i chiar şi un renume. Istoria atît de celebrei "certe a universaliilor" începe o dată cu "introducerea" amintită. Dacă Aristotel a ajuns, pentru Evul Mediu creştin, supremul şi in­ conturnabilul Magister, faptul se datorează în primul rînd lui Porphyrios (şi apoi traducerii în latină a Eisagoge-ii de către 2. Despre subiect, a se vedea studiul lui Ilsetraut Hadot, "Aristote dans l'enseignement philosophique neoplatonicien " , în Reuue de theologie et de philosophie, 124, 1992, pp. 407-425.
  • 8. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 9 Boetius). Nu exagerăm deloc zicînd aşadar că filozofia medievală n-a fost aristotelică, ci porphyriană. Mai puţin invocată, dar de o importanţă covîrşitoare, ni se pare dimensiunea "ecumenică" a filozofieilteologiei lui Porphyrios. Abia epoca post-modernă ar putea valoriza cum trebuie acest aspect. Porphyrios, cum se va vedea şi din schiţa biografică de mai jos, a practicat toată viaţa o filozofie impregnată de virtuţi religioase, încercînd, pe lîngă sinteza Platon-Aristotel (în inte­ riorul tradiţiei filozofice occidentale), o altă armonizare, mult mai îndrăzneaţă şi mai redutabilă, între filozofia occidentală şi religia orientală (Oracolele chaldeene). "El, scrie Hans Lewy3, n-a fost doar primul platonician care a introdus Oracolele chaldeene în şcoala neoplatoniciană şi care a citat versurile lor pentru a justifica axiomele ontologiei neoplatoniciene, ci şi primul care, printr-o reinterpretare radicală, a armonizat învăţătura chal­ deenilor cu principiile majore ale neoplatonismului. Din aceste trei puncte de vedere a deschis calea interpretării Oracolelor chaldeene de către lamblichos, apoi de către Proclos." Evident, între Porphyrios şi lamblichos există diferenţe enorme, nu doar de accent sau de nuanţă, ci de esenţă. Religiozitatea "raţionaIă" a primului nu se împacă deloc cu excesele "teurgice" ale celui de-al doilea4• Totuşi important rămîne pînă la urmă ceea ce-i uneşte într-o singură familie spirituală, anume tocmai preponde­ renţa aspectului teologic al filozofiei şi reconsiderarea teologiei ca "ştiinţă"5. De la Plotin, trecînd prin Porphyrios şi pînă la Damascius, ultimul neoplatonician, filozofia trăieşte într-o continuă rugăciune, iar filozoful se consideră un hierofant şi un mistagog. Pierre Hadot6 vine cu o altă piesă importantă la dosarul moşte­ nirii porphyriene: doctrina despre Treime. Se ştie că Numenios, 3. Chaldean Oracles and Theurgy, Cairo, 1956, p. 456. 4. În cazul lui Porphyrios, teurgia este o "filozofie " pentru " mase " . Elita se mîntuie prin practicarea "plotinismului". Lucrurile se modi­ fică radical în cazul moştenitorilor săi (nu întîmplător ei au făcut şcoală!) ; la aceştia, teurgia surclasează filozofia. Proclus va ajunge să spună: "Dacă eu aş fi stăpînul, aş distruge toate cărţile şi n-aş lăsa decît două: Oracolele chaldeene şi Timaios-ul lui Platon " . Dar în primul rînd Oracolele chaldeene! 5. Observaţia aparţine lui H.D. Saffrey, "Quelques aspects de la spiri­ tualite des philosophes neoplatoniciens", în Revue des sciences philo­ sophiques et theologiques, 68, 1984, pp. 169-182. 6. Porphyre et Marius Victorinus, 2 voI., Paris, 1968.
  • 9. 10 CRISTIAN BĂDILIŢĂ filozoful medioplatoniacian, concepuse o teorie cosmologică proprie, conform căreia ar exista trei zei : Unul (Binele, absolut transcendent, imobil, nemuritor), Demiurgul (creator, mediator) şi Cosmosul (creaţia, devenirea). Doctrina lui Porphyrios despre Trinitate, în descendenţă plotiniană, bineînţeles, adică "emana­ ţionistă" va fi preluată au pied de la lettre de către doi filozofi convertiţi la creştinism, Marius Victorinus şi Synesios din Cirene. Se cuvine menţionat apoi rolul lui Porphyrios în transmiterea unui bagaj imens de informaţii (istorice, filozofice, filologice etc.) din toată cuprinderea Antichităţii. Compilator de primă mînă7, el a adunat, precum albina - despre care scrie cîteva pagini extraordinare în Peştera nimfelor - tot ce se putea aduna din diferite straturi culturale (cult şi popular) numeroase aspecte ale vieţii spirituale (de la astrologie şi literatură oraculară pînă la magie şi superstiţii). Istoria alegoriei nu-l poate omite, calităţile lui de hermeneut dublîndu-Ie, fără stridenţe, pe cele de sever şi strict filolog. A scris peste şaizeci de lucrări, atingînd practic toate domeniile culturii vremii sale : gramatică şi cronologie, istorie şi exegeză homerică, astronomie, astrologie, matematică, muzică, psihologie, metafizică. Nu în ultimul rînd se cuvin invocate, în faţa "tribunalului" cul­ turii, influenţa pe care a avut-o Porphyrios asupra filozofiei arabeB 7. Bidez îl caracterizează excelent într-o jumătate de pagină ce merită tradusă: "Uimitoarea bogăţie a ideilor şi scrierilor sale nu se poate explica - nici justifica - doar prin activitatea neobosită a unui spirit universal ce a ştiut să se arate - în slujba cauzei pe care o apăra­ rînd pe rînd filozof, apologist, istoric, critic, gramatician, mate­ matician, chiar poet; ce s-a interesat de literaturile cele mai diverse; ce şi-a făcut admirată pînă şi de către adversari prodigioasa întin­ dere a cunoştinţelor sale şi ne-a lăsat o operă de o amploare şi o diversitate aproape incredibilă pentru un modern. O asemenea risipă de eforturi - care-şi are primejdiile ei! - a fost, la autorul nostru, şi semnul unei lipse. Truda lui Porphyrios ne revelează un geniu devenit victima curiozităţii sale, "stricat" din prea multă supleţe. Acest poligraf sirian se numără printre aceia cărora extre­ ma uşurinţă de a-şi însuşi ideile altora le diminuează originalitatea " (op. cit. , p. 132). Trebuie să menţionăm însă că filozoful platonician nu caută originalitatea, ci, dimpotrivă, conformarea la un model străvechi (încarnat în opera lui Platon), conformare prin care se accede la mîntuire. Porphyrios nu se considera decît un releu între Platon şi elevii săi, precum Plotin. 8. Despre subiect, R. Walzer, "Porphiry and the Arabic Tradition " , în Entretiens sur l'Antiquite classique, XII, Geneve, 1965.
  • 10. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 11 (vehicolul său în Occidentul medieval), precum şi - cu titlu, să-i spunem, anecdotic (dar în fond, nimic mai serios decît o anec­ dotă !) - revendicarea sa de către mişcările ecologiste contem­ porane. Tratatul De abstinentia, de pildă, a fost tradus şi difuzat în cerc restrîns de o asociaţie ultradiscretă, al cărei scop principal îl constituie scoaterea în afara legii a vînatuluilpescuitului şi impunerea vegetarianismului ca regim mondial de alimentaţie. Curricu lum vitae9 Porphyrios s-a născut prin 232-233, undeva în Siria. Unii creştini îl numesc "bataneotul", ceea ce a făcut să se creadă că locul său de baştină ar fi fost o localitate numită... Batanea. Ipoteza nu mai are astăzi nici o valoare. Se pare că epitetul, preluat din greacă dintr-un dialect semitic, proclama o injurie la adresa lui Porphyrios, considerat un apostat de către autorii creştini. Oricum, el însuşi se dă drept tyrian. Se numea, ca şi tatăl său, Malchos, adică Jmpăratul", "Porphyrios" devenind întrucîtva numele "de botez" filozofic. Convertirea la filozofia, şi nu numai, ci şi la cultura greacă în general (nu trebuie niciodată pierdut din vedere faptul că avem de a face cu un oriental îmbrăţişînd valorile culturii " occidentale" !), aşadar convertirea la filozofie a fost însoţită şi de schimbarea numelui (autorul acestei schimbări este vestitul retor Longinos, cunoscut mai ales ca au­ tor - incert ! - al tratatului Despre sublim). Dar să nu anticipăm prea mult ! Porphyrios a primit o educaţie aleasă - a se vedea şi informaţiile transmise de Eunapios ! - cunoscînd încă de mic trei limbi : siriaca (limba maternă), greaca şi, destul de bine, ebraica. Educaţia şi-a făcut-o la şcoala lui Homer şi Hesiod, urmînd etapele paideii clasice greceşti. Dar n-a rămas străin, dimpo­ trivă !, nici de tradiţiile populare, de "pitorescul" superstiţiilor şi 9. A se vedea şi Viaţa lui Porphyrios de Eunapios, tradusă în Addenda. Sursele pe baza cărora se poate reconstitui biografia lui Porphyrios au fost publicate la sfîrşitul cărţii lui Bidez (nota 1), care, în pofida vechimii (prima ediţie a apărut în 1913), rămîne una dintre cele mai importante monografii despre autorul nostru. Excelentă ni s-a părut şi lucrarea lui F. Romano, atît prin bogăţia şi calitatea informaţiei, cît şi prin claritatea şi caracterul sistematic (oarecum didactic) al expunerii. Romano îl prezintă pe Porphyrios în ipostază de istoric şi filozof al culturii.
  • 11. 12 CRISTIAN BĂDILIŢĂ credinţelor siro-feniciene. Se ştie, în plus, că era versat în filozofia misterică : persană, caldeeană, egipteană. Un loc comun al epocii (dar care urcă mult mai departe în timp !) spune că filozofii greci au fost şcoliţi de către orientali (în special de către egipteni ; dar deja Philon şi Clement vorbesc despre influenţa capitală a Torei asupra lui Platon !). Educaţia lui Porphyrios se înscrie, de la început, pe o traiectorie universalistă, care nu înseamnă nici compromis de ordin politic, în fond (adică amestecare sincretică a valorilor culturale), nici compromis de ordin gnoseologic (adică atingerea adevărului mergînd pe mai multe căi, lucru cel puţin ridicol !) ; nu, universalismul porphyrian ca, de altfel, universa­ lismul neoplatonician în genere pleacă de la şi fundamentează în acelaşi timp o metafizică. Pînă în secolul al XX-lea, adică pînă la apariţia fenomenologiei religiei, cercetătorii au atribuit lui Porphyrios, în mod constant şi oarecum denigrator, epitetul de "autor sincretic". Dar sincretismul e o maladie culturală, mai grav, culturalistă, pe cînd esenţa gîndirii lui Porphyrios (şi în genere, insistăm !, a neoplatonismului) se situează în sfera meta­ fizicii pure. Plecînd de la metafizică - o metafizică de tip mis­ tico-teologic - dar ce metafizică adevărată nu este în acelaşi timp şi o mistică ! ? -, trecînd prin fizică şi prin etică, neoplatonicienii oferă o alternativă eficientă la modelul propus de filozofia creş­ tină. Vom încerca să precizăm aceste afirmaţii mai încolo. Deocamdată să ne urmăm firul prezentării biografice ! Educaţia şi-a început-o aşadar la Tyr. Cunoştea foarte bine curentele gnostice (a se vedea şi Viaţa lui Plotin), cunoştea din surse directe creştinismul, fără să fi fost însă niciodată creştin, cum se va tot scrie ulterior pe urmele lui Eusebiu din Cezareea. Un episod plin de tîlc merită povestit mai pe larg: întîlnirea lui Porphyrios cu Origen, aflat în refugiu la Cezareea Palestinei, după alungarea lui din Alexandria. Multă cerneală a curs şi va mai curge pe acest subiect, care implică cel puţin trei chestiuni spinoase : 1) existenţa a doi filozofi cu numele de Origen ; 2) apostazia lui Porphyrios şi 3) raportul amîndurora- al lui Origen ; al lui Porphyrios - cu Ammonios Sakkas, figură extrem de iritantă pentru istoricii filozofiei. Într-o pagină vom încerca să sintetizăm cercetările cele mai recente (Goulet, Nautin, Denis O'Brien). Eusebiu, în Istoria ecleziastică VI, 19, 1- 10, citează cîteva fragmente din cartea lui Porphyrios, Contra Christianos, în care fostul elev al lui Origen ironizează metoda alegorică folosită de acesta în interpretarea Vechiului Testament (uitînd oare, prins de febra polemicii, că el însuşi e un fervent practicant al metodei
  • 12. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 13 cu pricina - a se vedea, de pildă, comentariul la episodul "grotei nimfelor" din Odiseea ?). Lucrurile ar fi prea simple. Porphyrios nu putea acuza pe cineva de un viciu de care suferea el însuşi. De fapt, ce i se reproşează lui Origen nu este atît folosirea metodei alegorice (de asta îl vor acuza pe părintele alexandrin confraţii săi antiohieni, un secol mai tîziu !), cît improprietatea aplicării metodei respective. Mai clar: metoda alegorică poate şi chiar se cuvine aplicată pentru descifrarea unor mesaje ascunse (de pildă, în poemele homerice !), dar în nici un caz unor scrieri clare şi complet lipsite de substrat ezoteric, aşa cum sînt, în ochii lui Porphyrios, scrierile lui Moise. Căci Moise vorbeşte clar şi deschis poporului său. Dezbaterea se poate deschide pe mai multe fronturi şi ar fi extrem de incitantă, dar aici ne impunem să o evităm. Amintim numai că şaizeci de ani mai tîrziu împăratul Iulian (excelent cunoscător al învăţăturii creştine !) va avea o poziţie complet diferită - s-o numim, eufemistic, "semiconciliantă" - recunoscînd legitimitatea folosirii alegoriei de către exegeţii Vechiului Testament şi încercînd astfel stabilirea unei punţi (evident, false, de legătură) între "miturile creştine" şi cele păgîne ! Poziţia lui Porphyrios faţă de Origen a fost de multe ori defor­ mată. Dacă citim fără prejudecăţi şi fără impulsuri revanşarde paginile lui Eusebiu, observăm că totul trebuie nuanţat şi că, departe de a-şi desfiinţa cu umoare neagră profesorul din adoles­ cenţă, Porphyrios îi face un portret mai mult decît admirativ. Simţim doar un fel de "ciudă" izvorîtă din admiraţie şi iubire înşelată, ciuda că un asemenea om întru totul excepţional a rămas prins în mrejele credinţei creştine, cînd adevărul, de fapt, s-ar afla în altă parte. La şcoala din Cezareea, Porphyrios va fi adîncit tradiţia plato­ niciană, în primul rînd, căci metoda pedagogică a lui Origen consta în parcurgerea tuturor marilor "sisteme" filozofice pentru a provoca haosul mental premergător revelaţiei oferite de creşti­ nism10• În plus, de la Porphyrios însuşi (citat de Eusebiu) aflăm că Origen cunoştea foarte bine tradiţia aşa-numiţilor medioplato­ nicieni : Numenios, Cornutus, Kronios, Chairemon etc. Nu în ultimul rînd, aici se va fi deprins tînărul sirian cu cercetarea 10. A se vedea în special Discursul de mulţumire al lui Grigore Thaumaturgul catre Origen şi cele cîteva pagini din introducerea noastră la Origen, Comentariu la Evanghelia dupa Ioan, Cartea 1, Institutul European, Iaşi, 1995.
  • 13. 14 CRISTIAN BĂDILIŢĂ scrierilor lui Moise, precum şi cu abilităţile interpretărilor alegorice (spirituale). Tot Porphyrios vorbeşte şi despre convertirea lui Origen la creştinism, contrar maestrului său alexandrin, Ammonios Sakkas. Marea problemă e... despre care Origen ne vorbeşte Porphyrios aici! ? Se ştie că Origen, scriitorul creştin, s-a născut creştin, într-o familie care a dat Bisericii şi un martir (e vorba chiar de tatăl său, Leonidas 1). Un alt Origen, codiscipol al lui Plotin la şcoala aceluiaşi Ammonios, nu se va fi convertit nici­ odată la creştinism şi nu va fi publicat decît o carte, pierdută astăzi. Faptul că există doi Origen alexandrini e un lucru acceptat de toată lumea. Dar amîndoi - şi cel păgîn, şi cel creştin - au studiat cu Ammonios Sakkas ? Porphyrios povesteşte de întîlnirea lui Origen cu Plotin la Roma. Dar el însuşi nu-l cunoştea direct pe codiscipolul maestrului său, căci întîlnirea cu pricina avusese loc înaintea intrării sale în grupul plotinian. Aşadar să fi con­ fundat cele două personaje într-unul singur ! ? Deocamdată mis­ terul, în ciuda celor mai subtile scenarii, rămîne intact pentru istoricii filozofiei. Cert este că Porphyrios n-a rămas prea multă vreme în preajma exegetului creştin la Cezareea, neconvertindu-se nici acum şi nici mai tîrziu la creştinism, cum insinuează Părinţii Bisericii de mai tîrziu. Cît priveşte figura lui Ammonios Sakkas, ne mulţumim să-I cităm pe regretatul Pierre Nautinll: "Ni-l imaginăm mai degrabă pe Ammonios ca pe un creştin pe care studiul filozofiei l-a deter­ minat, fără îndoială, să opereze un discernămînt printre învăţă­ turile îndeobşte acceptate de credincioşii din Alexandria, aşa cum va proceda însuşi Origen în privinţa învierii, şi să se distan­ ţeze întrucîtva de Biserica oficială, fără însă a-şi renega credinţa în Cristos. Înţelegem atunci mai bine de ce tinerii creştini inteli­ genţi, care doreau să împace credinţa şi filozofia, vor fi fost seduşi de un maestru care a parcurs deja acest drum înaintea lor". Atît despre Porphyrios, Origen şi Ammonios Sakkas ! Porphyrios l-a părăsit pe Origen înainte de izbucnirea perse­ cuţiei lui Deciu. Cu siguranţă, ne spune Bidez, a frecventat şi alţi profesori din Cezareea. Îşi însuşise deja anumite practici magice, căci Eunapios ne povesteşte, pe scurt, o anecdotă despre alun­ garea unui demon dintr-o baie (apa fiind sălaşul de predilecţie al duhurilor rele). 11. Origene, Paris, 1977, p. 20 1.
  • 14. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 15 Acum redactează prima lui operă, Filozofia Oracolelor, care trebuie citită în contrapunct cu următoarea,Despre statuile zeilor. În prima lucrare, Porphyrios, atribuind filozofiei un sens foarte larg - religios şi soteriologic -, descrie practicile de salvare a sufletului, accentuînd pe superstiţiile, cultele şi riturile orientale. De asemenea, un mare rol îl joacă aici astrologia. Zeii intervin în viaţa muritorilor, dar uneori ei se înşală în preziceri, datorită Destinului (tyche). Prin "filozofia Oracolelor" tocmai influenţa Destinului este paralizată, anihilată, Iăsîndu-i pe zei să vorbească liber şi să spună adevărul. În Despre statuile zeilor, Porphyrios îşi propune o apologie a păgînismului, mai precis a cultelor păgîne, a căror semnificaţie era sistematic răstălmăcită de către adversarii creştini. El arată că numai neiniţiaţii, profanii pot confunda imaginea, simbolul cu Referentul imaginii/simbolului. Nu piatra este venerată într-o statuie, ci Zeul, prin esenţă transcendent, reprezentat în statuia respectivă. Descifrarea spiritualului în material (a amprentei divine în piatră), a "sacrului camuflat în profan" solicită însă o anumită iniţiere şi o anumită competenţă hierofantică. Nu oricine poate intra sub învelişul pietrelor şi sesiza urma inefabilă a zeului. Creştinii se revoltă şi-i acuză de idolatrie pe păgîni, nu pentru că ar fi rău intenţionaţi, ci pur şi simplu din nepricepere, din infantilism spiritual. Schema dialecticii sacru-profan, spiri­ tual-material, sens spiritual-sens literal constituie una din cons­ tantele filozofiei porphyriene. A doua parte a vieţii lui Porphyrios se petrece în "Occident", la Atena mai întîi, apoi la Roma, cu paranteza siciliană asupra căreia vom stărui. La Atena a frecventat mai mulţi profesori, în diferite domenii: matematică (Demetrios) ; gramatică (Apollonios) ; retorică ( ?) (Minucianos). Dar întîlnirea decisivă a fost aceea cu Longinos, vestit retor şi unul dintre cei mai străluciţi filologi­ -editori ai vremii sale. De la acest Longinos a deprins Porphyrios "critica de text", cum o numim astăzi, precum şi toată bucătăria de editor şi comentator. Desigur, Longinos nu avea adîncimea şi anvergura spirituală a lui Plotin12, dar nici nu trebuie dispreţuit din această cauză. Avea alte calităţi, în alte domenii, unde Plotin face figură destul de penibilă (în general, problema filozofilor din toate vremurile fiind gramatica şi ortografia !). La şcoala lui Longinos - cum vom vedea mai tîrziu pentru şcoala lui Plotin - 12. Lucru extrem de important: şi Longinos fusese discipol al lui Ammonios Sakkas!
  • 15. 16 CRISTIAN BĂDILIŢĂ Platon era ţinut la cea mai înaltă cinste, avînd parte în fiecare an de un banchet aniversar. Doar că, spre deosebire de banchetele plotiniene, adevărate "liturghii" filozofice, banchetele organizate de Longinos sufereau de multă vorbăraie filologică. Există măr­ turii în acest sens. Exerciţiul filologic aduce însă, cînd e făcut cu pricepere şi mai ales cu modestie, o sumedenie de foloase. La şcoala lui Longinos, între atîţia preţioşi puşi să facă ordine în litera unei culturi la al cărei spirit nu mai aveau, se pare, acces, Porphyrios şi-a însuşit instrumentele de lucru. A "comis" şi o serie de studii legate de "chestiunile homerice", din diverse perspective : istorică, gramaticală, etimologică, filologică, în general, şi chiar filozofică. Tot pe Homer îşi exersează metoda alegorică, singura metodă hermeneutică prin care Poetul putea fi absolvit de absurdităţi şi chiar contraziceri. Mai tîrziu, împlinindu-şi metoda şi confe­ rindu-i o dimensiune spirituală aparte, Porphyrios va interpreta miturile din IUada şi Odiseea ca pe expresii opace, incifrate ale filozofiei neoplatoniciene. Deocamdată, se exersează în elemen­ tele profane ale meseriei de hermeneut. Unii cercetători datează din această perioadă şi Istoria filozofiei - lucrare impresionantă, atît ca dimensiuni, cît şi ca volum de informaţii - din care făcea parte şi Viaţa lui Pitagora tradusă în volumul de faţă13. Dar multe indicii ne fac să credem că ea a fost redactată ulterior, după întîlnirea decisivă cu Plotin, prin Viaţa lui Pitagora, Viaţa lui Plotin, tratatul Despre abstinenţă şi Scrisoarea către Marcella curgînd aceeaşi sevă mistico-filozofică de sorginte plotiniană. În concluzie, se poate spune că la Atena s-a operat prima convertire majoră a lui Porphyrios la elenism (încarnat de operele lui Homer şi ale lui Platon). Dar această convertire avea nevoie de o prezenţă reală, concretă pentru a fi desăvîşită. Augustin se converteşte la creştinism în urma lecturii Enneadelor şi a Scripturilor, dar decisivă a fost povestea convertirilor lui Antonie şi Marius Victorinus, precum şi întîlnirea cu episcopul Ambrozie, şi el un convertit la "adevărata filozofie". La fel şi cu Porphyrios : convertirea ideală, dorită, presimţită la elenism (deci la filozofie) se va realiza efectiv în urma întîlnirii cu Plotin, întrupare, de această dată vie, a platonismului. Porphyrios ajunge la Roma în vara lui 363 şi va rămîne în preajma lui Plotin şase ani, pînă la plecarea precipitată în Sicilia. Plotin tocmai luase vacanţă şi se retrăgea la moşia unui discipol, 13. Pentru amănunte trimitem la introducerea consacrată acestei lucrări.
  • 16. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 17 din preajma Urbei. Nou-venitul ascultă cîteva cursuri mai mult sau mai puţin improvizate (accesul la cursuri era liber, lecţiile nu se plăteau) şi rămase impresionat. A trăit probabil sentimentul pe care-l trăise Plotin, cu ani în urmă, la Alexandria, cînd, după îndelungi căutări şi numeroase decepţii, l-a descoperit pe Ammonios Sakkas. Asupra vieţii comunităţii dirijate de Plotin nu vom insista aici deloc. Notele la traducere oferă informaţii sufi­ ciente despre toate aspectele esenţiale. Să spunem doar că Plotin are acum cincizeci şi nouă de ani, se află în punctul maxim, de akme, al itinerariului său spiritual şi că aşternuse în scris, pentru cîţiva aleşi, douăzeci şi unu de tratate filozofice (denumirea de enneade aparţine lui Porphyrios). Mîna lui dreaptă era filozoful Amelios, bine cunoscut şi citat de Longinos. Amelios îl va iniţia pe novicele sosit de la Atena în învăţătura maestrului şi tot el îi va da răspuns la cîteva texte critice alcătuite de acesta împo­ triva lui Plotin, de pe poziţii "longiniene". După trecerea exa­ menului de "admitere", Porphyrios va primi cele douăzeci şi unu de tratate rezervate avansaţilor. Foarte repede, datorită cali­ tăţilor sale excepţionale şi pregătirii filologice devine discipolul favorit, la concurenţă cu Amelios. Proclos ne-a transmis o anec­ dotă sugestivă14; comentînd Timaios-ul platonician, Amelios ajunse într-o zi la o "aporie". Nici o soluţie nu părea valabilă, cînd Porphyrios intră în sala de curs şi, prezentîndu-i-se chestiunea, demonstră imediat că textul folosit de Amelios este corupt, iar lecţiunea problematică, aporetică era, de fapt, o lecţiune greşită. Prin urmare simpla înlocuire a lecţiunii greşite elimina spinoasa aporie15. Iată cum descrie Bidez atmosfera noii "case" a lui Porphyrios; "Vizitatorul care pătrundea pentru prima dată la Plotin trebuie că se simţea foarte impresionat. Buimăcit încă de tumultul mare­ lui oraş, la un pas de străzile unde se etala, într-un somptuos decor de monumente, fastul unei vieţi de plăceri greu imaginabile pentru noi, el descoperea un cerc liniştit de asceţi, care ignorau lumea, meditau cărţi de filozofie şi practicau o renunţare dispre­ ţuitoare. Ducînd laolaltă o viaţă pură, iniţiaţii acestui «conven­ ticul» filozofic aşteptau ziua extazei pe pămînt, apoi eliberarea săvîrşită prin moarte şi întoarcerea sufletului în sînul Fiinţei eterne. Existenţa în plină capitală a acestui mic «cenaclu» de 14. În Tim. II. 300, 24, ed. Diehl. 15. O descriere amănunţită a şcolii lui Plotin în studiul lui Luc Brisson inclus în ediţia de faţă.
  • 17. 18 CRISTIAN BADILIŢA «feţe palide» izolate de lume n-are, de altfel, nimic surprinzător. E unul din acele contraste violente care se produc în intensitatea şi explozia de viaţă a unui centru precum Roma imperială"16. Sejurul lui Porphyrios în această comunitate de "feţe palide" a luat sfirşit după şase ani. La un moment dat eroul nostru e năpădit de gînduri negre, mai grav, hotărăşte să-şi pună capăt zilelor. S-au făcut tot felul de speculaţii despre episod, începînd chiar cu fantasmaticul Eunapios17• În nota din Vieţile sofiştilor consacrată lui Porphyrios, acesta dă o versiune cu totul diferită de aceea originară, a lui Porphyrios însuşi. Influenţat de dis­ cursurile maestrului, Porphyrios s-ar fi scîrbit atît de tare de propriul său trup şi de semenii lui, încît hotărî să fugă în pustie. Ajunse în Sicilia şi aici se retrase într-un loc ferit de "cărările oamenilor". (Avem de-a face, aşadar, cu un mizantrop în toată regula, cu un alt Timon din Atena !) Plotin însă îi prinde urma şi-l găseşte, aproape mort de foame, într-un ţinut pustiu. După o discuţie decisivă (publicată, conform spuselor lui Eunapios, în Enneade) sinucigaşul îşi schimbă gîndurile, iar Plotin se întoarce să moară împăcat la Roma. Exegeţii moderni avansează şi ei tot felul de ipoteze : meIan­ colia lui Porphyrios s-ar datora surmenajului, excesului de activi­ tate intelectuală, dublat de un exces de practică ascetică ; or, Porphyrios îşi inventează boala ca pretext credibil pentru a masca ruptura cu învăţătura plotiniană, radical antiaristoteliciană18 (doar în Sicilia a fost scris celebrul comentariu la Categoriile lui Aristotel !); în sfirşit, cea mai prozaică ipoteză pune declanşarea crizei de melancolie pe seama ambiţiei reprimate, a orgoliului rănit al lui Porphyrios. Evident, noi vom da crezare lui Porphyrios însuşi. La un moment dat ceva nu mai merge şi el hotărăşte să-şi pună capăt zilelor (adică să-şi elibereze sufletul mai repede de trup, cînd, de fapt, sinuciderea înseamnă eliberarea trupului de suflet!). Atunci Plotin îl vizitează şi, dîndu-şi seama de starea gravă a bolnavului, îi recomandă un "leac" foarte des folosit la vremea respectivă împotriva stărilor depresive : călătoria, "schimbarea peisajului". Porphyrios se îmbarcă imediat şi trecînd prin strîmtoarea 16. Bidez, op. cit., pp. 38-39. 17. R. Goulet emite ipoteza că Eunapios, avînd vaste cunoştinţe medicale, inventează un diagnostic şi apoi brodează tot felul de amănunte pe gustul vremii sale. 18. Deşi Plotin citează foarte des Metafizica.
  • 18. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 19 Charibdei, pe urmele lui Ulise, ajunge în Sicilia. Se instalează în cetatea Lilybaeum, dar va face escapade pe insulă (se ştie că a vizitat, de pildă, Cartagina). Departe de a fugi de lume, cum fantasmează frumos şi romantic Eunapios, are o corespondenţă susţinută cu toţi foştii profesori, codiscipoli şi prieteni. Plotin, din ce în ce mai bolnav, îşi adună forţele pentru a redacta ultimele tratate pe care le expediază discipolului său mai priceput decît el într-ale filologiei. De asemenea, păstrează contactul cu Longinos, invitat la Palmira de către regina Zenobia. Aceasta dorea să întemeieze un imperiu pe cît de impresionant pe atît de utopic, în care creştinii să trăiască în pace şi bună înţelegere cu evreii şi păgînii. Se înconjurase de toată floarea filozofilor, retorilor şi oamenilor de ştiinţă (Longinos se număra printre ei) şi se pregă­ tea de acţiunea militară propriu-zisă. Dar oştile utopicei Zenobia au fost spulberate de romani. Aurelian i-a condamnat la moarte pe toţi "colaboraţioniştii", aşadar şi pe Longinos, care şi-a acceptat destinul ca un adevărat filozof, contrazicînd într-un chip sublim afirmaţia răutăcioasă şi pripită a lui Plotin despre dînsup9. Pe lîngă Eisagoge, de fapt, o scrisoare de lămurire către senatorul Chrysaorios, Porphyrios a mai redactat în Sicilia cîteva lucrări foarte importante : o cronografie, care începea cu războiul troian şi se termina cu domnia lui Claudius ; Despre întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, tratatul Împotriva creştinilor şi tratatul De abstinentia. Cîteva cuvinte despre ultimele două ! Contra Christianos reprezintă deopotrivă un atac împotriva noi religii, "barbare", şi un imn de slavă închinat elenismului pe cale de prăbuşire. Spre deosebire de Plotin, care predica toleranţa şi bunele maniere faţă de secta creştinilor, Porphyrios pole­ mizează frenetic şi exploziv. După Logos alethes, al lui Celsus, acesta este al doilea semnal de alarmă tras în faţa pericolului înlocuirii lui Homer şi a lui Platon cu religia lui Moise şi a lui Isus. Între aceste două cupluri se dădea, în fapt, bătălia decisivă. Porphyrios era un spirit ţîfnos şi, cum afirmă în repetate rînduri Bidez, un vulgarizator extrem de sensibil la cantitatea (nu doar la calitatea) convertiţilor spre filozofie. Lucrarea sa cuprindea cinsprezece cărţi şi folosea întreg arsenalul filologic, istoric, filozofic de care dispunea la ora aceea cultura elenă în forma ei cea mai aleasă. Se demonstrau inconsecvenţele evangheliştilor ; se arăta cu degetul şubrezenia discursurilor lui Isus ; autoritatea 19. După ce a ascultat o lucrare a lui Longinos, Plotin ar fi spus: "O fi Longinos filolog, dar filozof nu-i deloc !".
  • 19. 20 CRISTIAN BĂDILIŢĂ textelor era demolată irevocabil cu argumente ştiinţifice ; caracterul apocrif, inautentic al unor cărţi "canonice" proclamat fără drept de apel (cazul lui Daniel!). Obiecţiile ridicate de Porphyrios s-au perpetuat peste veacuri : dacă cerul va fi distrus la sfîrşitul lumii, atunci unde se va aşeza tronul lui Iahve ? Dumnezeu nu poate conduce decît ceea ce-i este asemănător ; prin urmare el trebuie să conducă fiinţe dumnezeieşti ; dar creş­ tinii pretind că Dumnezeu este singur, nemaiexistînd alţi zei în afara lui ; aşadar Dumnezeul creştinilor e ca un cioban care păstoreşte peste capre şi oi, nu ca un împărat ce stăpîneşte peste fiinţe omeneşti. Dacă morţii vor învia cu trupuri cu tot, atunci cum vor învia cei mîncaţi de lupi sau de lei, de păsările de pradă sau de peşti carnivori ? etc. etc. În alt fragment, Porphyrios îl ia peste picior pe autorul Evangheliei după Marcu, arătînd că miracolul povestit în cap. 5, 8 sq., e, de fapt, o absurditate inventată de o minte naivă, căci oare de unde să fi apărut două mii de porci într-o ţară în care nu numai că nu se creşteau asemenea animale, dar se interzicea consumul cărnii de porc. Dacă Celsus, scrie P. Allard, poate fi considerat "Voltaire-ul păgînismului, Porphyrios este mai de­ grabă Renan"20. Contra Christianos a avut soarta cărţilor scrise de învinşi. Nefiind niciodată refutată în esenţă, împăraţii Valentinian al III-lea şi Teodosie al II-lea au dat ordin să fie arsă pe rug (448). Nu ni s-au păstrat nici măcar răspunsurile creş­ tinilor care s-au încumetat să-i replice. Aşa că opera integrală a murit, doar cîteva frînturi supravieţuind pe ici pe colo. Dimpotrivă, celălalt text important din perioada siciliană, De abstinentia, ni s-a păstrat foarte bine. La originea lui se află gestul reformator/deformator al unui discipol cu mai multă perso­ nalitate. E vorba de senatorul Castricius, fervent admirator al lui Plotin, dar aparţinînd cercului "akroaţilor", adică al simplilor auditori. Acest Castricius care amesteca din plin filozofia cu politica, a renunţat la un moment dat la regimul vegetarian, găsindu-l incompatibil cu practica sacrificială precum şi cu viaţa activă. Porphyrios se concentrează aşadar asupra sacrificiului, dînd una dintre cele mai interesante schiţe de fenomenologie a religiei din Antichitate şi pînă astăzi. Iată excelentul rezumat al lui Bidez, care face de prisos orice comentariu personal : "Adevă­ ratul filozof - zice Porphyrios - cel care luptă să-şi desprindă sufletul de legăturile materiei, trebuie să-şi impună să se abţină 20. La persecution de Diocletien, 1, p. 78, apud Bidez, p. 77.
  • 20. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 21 de la carne ; dacă nu, îngreuindu-şi trupul, aţîţîndu-şi poftele, el va face rău sufletului său periclitîndu-şi mîntuirea. Cît despre riturile cultului, care implică sacrificarea de animale, apoi ospe­ ţele unde se consumă rămăşiţele, acestea sînt bune pentru vulg, iar filozoful se resemnează să le tolereze. Într-adevăr, se cuvine să distingem între cultul zeului suprem, cel al zeilor inteligibili, cel al zeilor vizibili, în sfîrşit, cel al daimonilor buni şi răi. [.. .] Zeului suprem îi vom rezerva contemplarea tăcută a Fiinţei ; zeilor inteligibili, un imn de idei pure ; în cinstea zeilor vizibili, vom arde un foc neîntinat ; daimonilor binefăcători le vom aduce, pe alese, roade ale pămîntului. Numai daimonii răi, care bîntuie prin spaţiile sublunare şi care produc toate calamităţile lumii de jos, preferă sacrificarea de victime"21. Avem de a face aşadar cu un sistem pe trei niveluri : DumnezeulUnul ; Inteligibilele ; dai­ monii. Înţeleptul nu are nevoie, pentru a se mîntui, de sacrificii. Acestea există pentru vulg, pentru acei hoi polloi de care vorbeşte atît de des şi Origen. Numai că sacrificiul cultual, exterior nu salvează. Menirea lui e să ţină departe de oameni duhurile rele, să le îmblînzească pentru o vreme. Doar sacrificiul interior, ofranda rugăciunii, meditaţia zilnică eliberează, aduce liniştea, mîntuieşte. Mîntuirea nu-i este, prin urmare, dată decît înţe­ leptului. După aceste polemici de la distanţă, Porphyrios se întoarce, vindecat de melancolie şi plin de energie, la Roma. Eunapios ne spune că "într-atît era de priceput la discursuri, încît dădea şi conferinţe publice. Iar faima lui [...] atrăgea toate grupurile şi toată mulţimea către [învăţătura lui] Plotin". Porphyrios era un cordial, un om de catedră şi de dialog, spre deosebire de Plotin care pînă şi atunci cînd discuta cu cineva continua să mediteze la Bine sau la pagina pe care tocmai o redacta. Aşadar Plotin îşi datorează faima şi, cine ştie ?, poate chiar supravieţuirea, lui Porphyrios, vulgarizator de geniu. Ultimul eveniment semnificativ din viaţa personajului nostru este... căsătoria cu o văduvă bogată, avînd cinci copii, pe nume Marcella22. Lucrul are de ce să şocheze, mai ales cînd ştim cît de strict se arăta Porphyrios faţă de discipoli sau codiscipoli. 21. Op. cit. p. 100. 22. Autorii creştini care vorbesc despre Porphyrios (citaţi în apendicele cărţii lui Bidez) spun că Marcella ar fi fost evreică. Dacă aşa stau lucrurile, atunci înţelegem că biata văduvă a preferat un "compatriot" oricărui alt pretendent.
  • 21. 22 CRISTIAN BĂDILIŢĂ Vegetarianismul era, totuşi, floare la ureche pe lîngă castitate. În plus, căsătoria aceasta (primul bărbat al Marcellei fusese unul dintre prietenii lui cei mai buni !) i-a adus, pe lîngă bîrfe şi priviri chiorîşe, tot felul de nenorociri. Ba cîţiva pretendenţi la mîna Marcellei, văzîndu-se traşi pe sfoară, au pus la cale uciderea intrusului. Sătul pînă peste cap, Porphyrios se îmbarcă (acelaşi tratament ca pe vremea tristei meIancolii !) şi pleacă într-o lungă călătorie, a cărei destinaţie însă nu ne este cunoscută. Evident, nu pleacă definitiv, ca să scape de consoartă şi de pruncii ei, ci ca să îngăduie apelor tulburate de căsătoria lui să se mai limpezească. Din călătorie trimiteMarcellei o epistolă extraordinară, într-un fel, testamentul său spiritual. El îi explică soţiei că nu pentru avere sau procreaţie a acceptat să o ia în căsătorie, ci numai din prietenie nemăsurată pentru soţul defunct şi pentru a le asigura copiilor acestuia o educaţie aleasă. În plus, Marcella fiind ea însăşi aprinsă de patima bună a filozofiei (frecventase asiduu cursurile lui Plotin), căsnicia lor ar fi devenit o pură comuniune mistică. Trei sferturi din Scrisoarea catre Marcella vorbesc despre Dumnezeu, meditaţie şi rugăciune. Şi despre adevărata filozofie. Capitolul 16 ni se pare, într-un fel, nucleul incandescent al acestei adevărate "evanghelii păgîne", pentru a parafraza titlul cărţii lui Rafaele Sodano despre Porphyrios: "Sufletul înţeleptului se armo­ nizează cu Dumnezeu, îl priveşte tot timpul pe Dumnezeu, e tot timpul împreună cu Dumnezeu. Dacă cel care conduce se bucură în cel condus, atunci şi Dumnezeu are grijă şi-l călăuzeşte pe înţelept. Tocmai de aceea înţeleptul e fericit (makarios), fiindcă e condus de Dumnezeu. Nu limba înţeleptului e cinstită înaintea lui Dumnezeu, ci faptele. Căci bărbatul înţelept, chiar tăcînd, îl slăveşte pe Dumnezeu ; în vreme ce neştiutorul (amathes), chiar rugîndu-se şi aducînd jertfe, îl întinează pe Dumnezeu. Numai înţeleptul este preot, numai el este drag lui Dumnezeu (theophiles), numai el ştie să se roage". De la Eunapios aflăm că Porphyrios s-a stins din viaţă la Roma, foarte bătrîn. Nu cunoaştem nici anul, nici împrejurările.
  • 22. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 23 "Bărbaţi îndum nezeiţi" (andres theioi)23 Epoca în care trăiesc filozofii aşa-numiţi "neoplatonicieni" este una de criză a modelului intelectual. "Intelectualii" (profesori, scriitori, retori, filozofi) îşi pierd mult din prestigiul avut odi­ nioară. În locul lor imaginarul colectiv construieşte un alt perso­ naj, care, înscriindu-se în paradigma arhetipală (Poet, Erou-Om politic, Înţelept - sophos aner24), constituie totuşi un "produs" inedit, specific epocii imperiale : sfintul (omul îndumnezeit : theios aner). Mecanismul social-politic al "producerii" acestui nou model existenţial (sinteză divino-umană) în spaţiul religiei creştine a fost descris excelent de Peter Brown25. Celălalt versant, al filozo­ fiei păgîne, nu a fost încă explorat în amănunt. Dar, plecînd de la cîteva studii punctuale, se poate încerca o schiţă de ansamblu. Evident, aici ne vom mulţumi să expunem două, trei idei, care ni se par utile în primul rînd pentru înţelegerea (din perspectivă istorică şi filozofică) a celor două Vieţi traduse, rezervînd adîn­ cirea subiectului pentru un alt studiu, autonom. Porphyrios trăieşte şi scrie într-o epocă de criză a culturii filozofice. De criză în sensul strict etimologic al cuvîntului, care sugerează alegerea şi decantarea anumitor valori, esenţiale în ochii contemporanilor săi. Filozofia - nu doar problemele filozofice - ajunge într-o aporie, într-o fundătură de unde nu mai există, se pare, decît o cale de ieşire : întoarcerea spre valorile consacrate ale Tradiţiei . Scepticismul pare a se generaliza, posibilitatea cunoaşterii adevărului prin metodele proclamate de cele patru şcoli clasice (platonism, aristotelism, stoicism şi epicureism) fiind practic înlăturată26. Se schimbă aşadar, într-un mod radical, 23. Theoi aner înseamnă exact "bărbat divin", "asemeni zeilor". Am preferat "bărbat îndumnezeit" pentru că e mai sugestiv în română. 24. Marcel Detienne, Les maîtres de uerite dans la Grece archai"que, Paris, 1967, Gerard Freyburger (ed.), Du heros păien au saint chretien, Editura Paris, 1997, precum şi introducerea noastră la Miturile lui Platon, Humanitas, Bucureşti, 1996. 25. The Making of Late Antiquity, Cambridge, 1978. 26. Pentru descrierea amănunţită a acestei situaţii de criză, a se vedea, în special, Pierre Hadot, Ce este filozofia antica?, Polirom, Iaşi, 1997, (trad. George Bondor şi Claudiu Tipuriţă), pp. 173 sq.; F. Romano, op. cit. , pp. 15 sq. , precum şi Michel Frede, "Figures du philosophe", în J. Brunschwig şi G. Loyd, Le sauoir grec, în special pp. 46-54.
  • 23. 24 CRISTIAN BĂDILIŢĂ atitudinea faţă de adevăr (şi prin aceasta atitudinea faţă de filozofia însăşi). Cu alte cuvinte, atingerea adevărului şi dobîn­ direa unui mod de viaţă conform adevărului nu mai implică un act de cercetare raţională, de exetasis (cum proclama Socrate, de pildă !), în urma căruia sau pe parcursul căruia sufletul se putea ridica la nivelul adevărului dumnezeiesc. Nu, acum lucrurile se modifică esenţial şi Pierre Hadot scrie cu îndreptăţire : "Dis­ cursul filozofic al acestei perioade, mai ales sub forma prezentă în neoplatonism,considera în cele din urma adevarul ca revelat"27. De fapt, revelaţia ca formă de cunoaştere filozofică e o constantă a sectelor filozofico-religioase, dar în epoca imperială atitudinea respectivă se democratizează, devine un fapt acceptat de toată lumea, într-un cuvînt, un loc comun. Am spus că modificarea atitudinii faţă de adevăr (revelat aşadar !) atrage după sine şi modificarea atitudinii faţă de "maeş­ trii adevărului". Criza "aletheică" e dublată (în mare măsură determinată) de criza de modele. Epoca imperială se caracteri­ zează prin înfiinţarea de numeroase şcoli şi catedre de filozofie, în sînul cărora relaţia maestru-discipol devine mult mai neutră, mai rece. Profesorul de filozofie ia locul filozofului propriu-zis ; sofistul se impune ca personaj principal pe scena învăţămîntului public. Această stare de degradare şi lîncezeală intelectuală (resimţită ca atare în epocă !) va suscita reacţii "reformiste". Ne vom opri doar asupra celei mai importante dintre ele, şi anume, reîntoarcerea la vechile modele, adică la înţelepţii de odinioară, în primul rînd, la Pitagora şi la Platon. Din perspectiva scepticismului generalizat, despre care am vorbit mai sus şi conform căruia omul nu mai are acces la adevăr prin intermediul unui simplu exerciţiu de şcoală, recurgerea la autorităţile vechi se impune ca, practic, unica soluţie salvatoare. Textele lui Platon sînt reeditate după reguli filologice stricte (considerîndu-se că urmaşii săi le-au corupt ori au dat ediţii neglijente), iar figura lui Pitagora, adusă în prim plan, recon­ struită - după exigenţele unui ideal filozofico-religios - dacă nu integral, cel puţin cu o intenţionalitate specifică. Autoritarismul aristotelician experimentat de scolastica creştină îşi are în auto­ ritarismul neoplatonician strămoşul direct. Acum "nu se mai discută problemele înseşi, nu se mai vorbeşte de-a dreptul despre realitatea lucrurilor, ci de ceea ce Platon, Aristotel sau 27. Hadot, op. cit. , p. 178.
  • 24. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 25 Chrysippos spun despre problemele respective sau despre lucru­ rile respective. Întrebării "Este lumea eternă ?" i se substituie întrebarea exegetică "Putem admite că Platon consideră lumea ca eternă, dacă admite un Creator al lumii în Timaios28 ?". Prin urmare, aşa cum pentru creştini autoritatea absolută în materie dogmatică (de învăţătură) o reprezentau Cărţile lui Moise şi scrierile despre Isus, tot aşa pentru filozofii păgîni autoritatea (indiscutabilă !) devenise acum opera platoniciană. Mai mult decît atît, prin intermediul lui Platon, neoplatonicienii (inclusiv Porphyrios, cum am văzut !) încercau să descifreze, utilizînd metoda alegorică, mesajul filozofic, ezoteric al poemelor homerice. Într-un fel, asistăm la o încercare disperată, din partea filozofilor neoplatonicieni, de a salva elenismul, apelînd la soluţiaîncrederii oarbe, cu orice preţ. Homer este deasupra lui Moise ; Platon e deasupra lui Isus. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Pitagora. O tradiţie veche aşază în aceeaşi albie, filozofico-religioasă, platonismul şi pitago­ rismul. Dar secolul I p.Chr. explicitează, proclamă răspicat înru­ direa celor două curente. Simplificînd (de dragul clarităţii), s-ar putea spune că platonismul furnizează pitagorismului o doctrină, o teorie, armatura dogmatică, în timp ce pitagorismul oferă platonismului un tip de practică filozofică. Cel mai celebru per­ sonaj, construit după modelul Pitagora şi în replică la figura lui Isus, este Apollonios din Tyana, greşit sau maliţios identificat cu un mag. Apollonios reprezintă reîncarnarea idealului filozofic neopitagoreic, preluat şi de neoplatonism29• Multe dintre trăsă­ turile înţeleptului pitagoreic se regăsesc în portretul lui Plotin, de pildă. Şi nu numai al lui Plotin (al lui Isidor, dar mai cu seamă al lui Proclos). 28. Hadot, op. cit. , p. 177. 29. Pe lîngă Viaţa lui Apollonios din Tyana, Filostrat a mai scris şi o lucrare intitulată Vieţile sofiştilor. Interesant ni se pare spiritul complet diferit în care Filostrat scrie cele două lucrări. Vieţile sofiştilor ne prezintă o galerie de portrete oarecum prăfuite, ale unor profesori/intelectuali cu anumite calităţi, desigur, dar şi cu nenumărate defecte. Cercetătorii au remarcat deosebirea între aceste biografii şi cele ieşite de sub condeiul lui Eunapios (care se înscriu pe aceeaşi linie apologetică, hagiografică în care se înscrie şi Viaţa lui Apollonios). Prin urmare, vieţile sofiştilor, în intenţia lui Filostrat, ar reprezenta o culegere de biografii negative, a căror replică pozitivă o constituie Viaţa lui Apollonios.
  • 25. 26 CRISTIAN BĂDILIŢĂ Eunapios spune despre Viaţa lui Apollonios că ar fi trebuit să se numească Vizita unui zeu la oameni (Epidemia eis anthropous theou). Într-adevăr, Apollonios trăieşte şi se comportă ca un daimon, intermediind între oameni şi zei, amintindu-ne de imagi­ nea filozofului schiţată în Symposion-ul platonician de mitul Diotimei. Pentru a intra în miezul subiectului, să spunem că Apollonios încarnează tipul "bărbatului îndumnezeit" (aner theios). Biografia sa, cunoscută foarte bine în mediile neoplatoni­ ciene, va fi luată drept model de către toţi autorii posteriorpo. Filozoful platonician este aşadar asimilat unui zeu trăind pe pămînt (Pitagora) sau unui daimon pe care numai trupul îl leagă de soarta oamenilor de rind (Plotin)31. Trăsătura lui principală, înţelepciunea, se manifestă de la cea mai fragedă vîrstă. Este cazul lui Apollonios, înzestrat cu o memorie de-a dreptul extra­ ordinară ; al lui Origen, care încă de mic copil ştie să citească Scriptura după metoda alegorică, încercînd să-i descifreze sensul spiritual ; al lui Plotin, care descoperă la vîrsta de opt ani dimen­ siunea morală a existenţei umane (capitolul 3). Apoi, educaţia lor cuprinde mai multe etape decît de obicei, incluzînd stagii în diverse culturi şi tradiţii străvechi : Pitagora creşte pe lîngă spiritele cele mai luminate din Asia Mică, dar pentru a-şi adînci cultura (e vorba tot timpul de o cultură ezoterică, misterică, soteriologică) se hotărăşte să plece în Egipt ; Plotin frecventează o serie de filozofi-retori din Alexandria, dar abia în persoana lui Ammonios Sakkas (spirit proteic) simte că şi-a întîlnit maestrul. 30. Semnalăm şi biografiile hagiografice creştine, care au precedat vieţile "sfinţilor" păgîni : în primul rînd, faptele canonice ale apos­ tolilor ; apoi, faptele apocrife - ale lui Petru, Pavel, Andrei, Toma, Bartolemeu, precum şi Evanghelia lui Adai, discipol al apostolilor, care a predicat la Edessa. Despre relaţia între vieţile filozofilor şi faptele apocrife ale apostolilor nu s-a scris încă suficient de bine. Trimitem la un articol de pionierat al lui Eric Junod, "Les vies des philosophes et les actes apocryphes des apotres poursuivent-ils un dessein similaire ?", în Les actes apochryphes des apâtres, Geneve, 1981, pp. 209-219. 31. În analiza ce urmează am folosit, pe lîngă biografiile propriu-zise (a se vedea lista lor în Addenda), lucrarea Patriciei Cox, Biography in Late Antiquity. A Quest for the Holy Man, Unversity of California Press, Berkeley, 1983, mai ales capitolul "Paradigmes of the Divine Sage", pp. 17-45, precum şi studiul extrem de amănunţit şi intere­ sant al lui Richard Goulet, "Les vies des philosophes dans l'Antiquite tardive et leur portee mysterique", în Les actes apocryphes des apâtres, Geneve, 1981, pp. 161-209.
  • 26. DESPRE VIEŢILE UNOR .BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI' 27 Totuşi, după unsprezece ani de ucenicie pe lîngă acest personaj de excepţie, nu se consideră împlinit şi încearcă să ajungă la înţelepţii persani ; Apollonios emigrează dintr-o ţară într-alta, dintr-un oraş într-altul, încît viaţalui însăşi poate fi caracterizată ca o neîntreruptă "călătorie de studii". O a doua trăsătură ar constitui-o perspicacitatea de care dau dovadă personajele noastre. Ei au o putere de discernămînt ieşită din comun. Plotin, de pildă, citeşte pînă în străfundul sufletelor elevilor săi. Cînd Porphyrios vrea să-şi pună capăt zilelor, el simte imediat şi-i vine în ajutor. La fel proceda şi cu ceilalţi membri ai şcolii, pe care-i îndruma nu doar din punct de vedere intelectual, ci şi (sau poate în primul rînd !) sufletesc (am spune, cu un cuvînt creştin, "duhovnicesc" !). În plus, citea caracterul pe chipul oamenilor. Celebră este, în acest sens, povestea furtului colierului Chionei de către un sclav. "Odată - scrie Porphyrios, în capitolul 11 - cînd un colier de mare preţ a fost furat Chionei (care locuia, împreună cu pruncii ei, la dînsul, cu cinste pur­ tîndu-şi văduvia), Plotin, după ce toţi servitorii au fost aduşi sub ochii lui, i-a cercetat cu luare-aminte şi a zis, arătîndu-l pe unul dintre ei : "Iată, acesta-i hoţul !" Biciuit, [hoţul] a tăgăduit mai întîi cu înverşunare, dar pe urmă a mărturisit şi a dat lucrul furat înapoi"32. Pitagora practica, şi el, fiziognomonia, adică ştia să citească, prin simpla examinare a formei craniului şi a facie­ sului, caracterul unui individ. Fiziognomonia reprezenta un fel de examen de preselecţie, de probă eliminatorie pentru candi­ daţii la şcoala pitagoreică. De la acest dar, spun unele surse, i s-a tras lui Pitagora şi moartea. Într-adevăr, într-o bună zi, Cylon din Crotona, personaj vestit, bogat şi tiranic, a cerut să fie admis în sectă. Dar după examenul de rutină, Pitagora l-a declarat inapt să suporte regimul de viaţă specific pitagoreicilor. Drept răzbunare, Cylon a dat foc încăperii unde maestrul se afla laolaltă cu discipolii săi. De această trăsătură, discernămîntul, se leagă alta, extrem de bine reprezentată şi de o importanţă capitală : capacitatea de vindecare. Filozofii noştri sînt medici înnăscuţi - ai sufletelor, dar şi ai trupurilor. Pitagora e celebru pentru reţetele sale "melice". Ziua şi-o începea cîntînd din harfă ; cînd vreun discipol dădea semne de iritare, de melancolie sau pur şi simplu de oboseală, ştia să-i recomande melodia şi ritmul potrivit. Apollonios făcea miracole în toată regula, concurîndu-l pe Isus ; Plotin, la rîndul 32. Scenă analogă în Viaţa lui Apollonios, 5, 24.
  • 27. 28 CRISTIAN BĂDILIŢĂ său, nu se pricepea numai să pună diagnostice, dădea şi reco­ mandări concrete - el l-a îndemnat pe Porphyrios, cuprins de melancolie, să plece în Sicilia (călătoria fiind un remediu extrem de eficient pentru această boală !). Generozitatea ar fi o a patra caracteristică. Plotin nu cerea nici un ban pentru lecţii ; se ocupa de copiii prietenilor săi din pură filantropie şi fără nici un interes material. Oricine dorea putea să-i audieze cursurile, dar numai cei care făceau dovada unui progres spiritual real aveau acces la învăţăturile sale scrise. Cazul lui Pitagora e de domeniul notorietăţii. Comunitatea pitagoreică trăia laolaltă, într-o ireproşabilă înţelegere, toate bunurile fiind împărţite frăţeşte. Dar acţiunea comunităţii se răsfrîngea şi asupra Cetăţii. Una dintre dimensiunile specifice pitagorismului străvechi (absentă în neopitagorism şi neoplato­ nism) este tocmai dimensiunea politică. Pitagora avea intenţii şi poate chiar stofă de reformator. Nulnţelegea să reveleze metoda vieţii bune şi fericite doar cercului restrîns al comunităţii sale, ci urmărea extinderea ei la scara întregii omeniri. Patricia Cox atrage atenţia asupra unui aspect important. În vreme ce filozofii "clasici", să le spunem aşa, sînt profesori, "filozofii îndumnezeiţi" sînt prozeliţi. Jnvăţătura lor nu se mulţu­ meşte să atingă doar, ci schimbă viaţa discipolilor"33. Întîlnirea cu un asemenea personaj charismatic converteşte, răpeşte atît mintea, cît şi sufletul ucenicilor. Discipolii săi nu vor transmite propriilor lor discipoli o învăţătură obiectivă, ci învăţătura Maestrului, aşa cum au primit-o, într-o formă cît mai puţin alterată cu putinţă. Accentul va fi pus, în acest tip de învăţătură, pe autenticitate, pe păstrarea fidelă, ferită de impurităţi şi inter­ pretări personale, a dogmelor revelate de către "bărbatul îndum­ nezeit". A şasea trăsătură ar fi dimensiunea "sacerdotală" (decurgînd din asimilarea filozofiei cu misteriile tradiţional religioase în care discipolul se iniţiază pas cu pas). Şi Apollonios, şi Pitagora, şi Plotin îndeplinesc această funcţie, de hierofant. Am citat mai sus un mic pasaj din Scrisoarea catre Marcella, unde Porphyrios afirmă apodictic : "Numai înţeleptul este preot ; numai el ştie să se roage !" (capitolul 16). Filozofia, în viziunea noilor platonicieni, are o pronunţată conotaţie misterică. Evident, mai întîi a fost Platon (Phaidon 67cd ; Phaidros 249c), dar epoca de care ne ocupăm aici speculează atît de insistent cele cîteva aluzii plato- 33. Op. cit., p. 24.
  • 28. DESPRE VIEŢILE UNOR "BĂRBAŢI ÎNDUMNEZEIŢI" 29 niciene, încît are tot dreptul să pretindă laurii originalităţii. În primul rînd, şi Pitagora, şi Plotin îşi împart discipolii în două categorii : începători şi avansaţi, exoterici şi ezoterici. Să nu înţelegem greşit: cei doi Maeştri erau extrem de pragmatici în domeniul educaţiei. Nu puteau pune de-a valma elevii care se consacrau exclusiv filozofiei şi vieţii înţelepte, care stăteau zi şi noapte în preajma profesorului lor, cu cei care veneau să asiste la cursuri "în timpul liber". Am văzut, filozoful îndumnezeit e un prozelit, un misionar, întrucît e un mesager al zeilor. Ce pretinde el de la discipolii săi e convertirea totală, fără ezitare şi "fără nici un rest". Dar, în acelaşi timp, philanthropia conaturală îi inter­ zice să-i îndepărteze de la adevăr pe cei dornici să-I caute şi să-I îmbrăţişeze. De aici două grupuri distincte, alcătuite după sin­ gurul criteriu al "competenţei" spirituale. Hierofanţi, mistici (adică iniţiaţi în misterele divine), Pitagora şi Plotin stau de vorbă cu zeii, folosesc daimonii buni în disputele contra daimonilor răi. Despre Plotin ni se spune că a experi­ mentat de patru ori extazul în şase ani, adică, în limbajul misteriilor, a atins de patru ori treapta a treia, contemplaţia, epopteiea34• După moarte (regizată extraordinar: dispariţia unui şarpe - sufletul filozofului ; pronunţarea unor cuvinte cu adevărat dumnezeieşti !), el săIăşluieşte printre daimonii cei buni (după mărturia lui Apollo însuşi, care transmite un oracol lui Amelios). Dar cel mai sugestiv lucru ni se pare prezenţa, printre daimonii buni, a încă doi bărbaţi îndumnezeiţi, Platon şi Pitagora. Des­ prinzîndu-se de trup, sufletul lui Plotin pătrunde definitiv în comunitatea în care dorise cu ardoare, toată viaţa, să pătrundă. El împlineşte astfel o triadă ce constituie, de fapt, marea triadă 34. Theon din Smirna, un filozof platonician din secolul I p.Chr. , ne-a transmis, în Exposition rerum mathematicarum, o mărturie ex­ cepţională în ceea ce priveşte asimilarea filozofiei cu itinerariul iniţiatic al Marilor Misterii. El vorbeşte de cinci etape ale pro­ gresului filozofic : purificarea (prin cinci discipline : aritmetica, geo­ metria, stereometria, muzica, astronomia) ; riturile sacre (logica, politica, fizica) ; contemplaţia-epopteia (activitatea inteligibilelor, contemplarea Ideilor) ; punerea coroanelor pe cap (iniţiatul, devenit hierofant/filozof, poate_ iniţia, la rîndul său, pe alţii) ; starea de beatitudine (asimilarea cu Dumnezeu în măsura posibilului, cum zice Platon). Fragmentul din Theon este comentat de Goulet în sudiul citat, pp. 190 sq. A se vedea şi P. Hadot, Ce este filozofia antică ?, ed. cit., pp. 179 sq.
  • 29. 30 CRISTIAN BĂDILIŢĂ sacră a neoplatonismului. Această triadă - Platon, Pitagora, Plotin- e prezentă în fiecare pagină, în fiecare gînd al lui Porphyrios şi sub semnul ei tutelar trebuie citită fiecare pagină şi înţeles fiecare gînd din Vieţile ce urmează. În concluzie, Porphyrios ne descrie viaţa unor modele filozofice revenite în actualitatea vremii sale. Poate că e impropriu spus "viaţa", căci modelele respective sînt statice, personalitatea lor neevoluînd în timp. Funcţia esenţială ce se degajă din aceste texte este aceea parenetică. Ele îşi propun să stîrnească, să incite, prin intermediul unui personaj ieşit din comun, la îmbră­ ţişarea regimului de viaţă filozofic. Ulterior, biografiile vor căpăta o certă autonomie : Proclos şi Isidor, de pildă, vor fi prezentaţi de către hagiografii lor şi pentru ceea ce sînt ei înşişi, nu numai pentru modelul filozofic pe care-l încarnează. Pitagora şi Plotin însă deschid, prin biografiile lor ideale, apetitul pentru un anumit tip de viaţă, pentru un anumit tip de filozofie. Tocmai perenitatea tipurilor de viaţă respective conferă personajelor noastre aura unor sfinţi admirabili, a unor sfinţi cărora Dante, cu îngăduinţă, le rezervă o cetate specială într-o margine atopică/utopică a Infernului său. Cristian Bădiliţă
  • 30. VIATA LU I PITAGORA,
  • 31. INTRODUCERE Ce reprezintă model u l Pitagora ? Celebritatea lui Pitagora se datorează unor Vieţi scrise tîrziu, foarte tîrziu (secolul al III-lea p.Chr.) după moartea filozofului. Pînă atunci, figura lui, adulată (de proprii discipoli, între care îi cităm doar pe Philolaos din Crotona, 470-390 şi pe Architas din Tarent, activ între 400 şi 350) sau dispreţuită (de Xenofan, de pildă, ori de Heraclit (sec. VI-V a.Chr.), care-l caracteriza drept "polimat" şi "dezgustător şarlatan" nu părea să aibă multe puncte comune cu figura unui filozof "clasic", recunoscut ca atare de canoanele "tagmei"l. Platon vorbeşte despre el în Republica (600a-b) cu o anumită simpatie, dar avînd grijă să-I aşeze într-o căsuţă mai degrabă modestă şi părînd a nu lua prea în serios "aventura politică" a înaintaşului său, din Grecia Magna. Pentru întemeietorul Academiei, cuprins de elanuri demiurgico-refor­ matoare la nivelul unui ansamblu de cetăţi, "filozofia" pitagoreică nu iradia dincolo de sfera privatului, a grupării minuscule, a sectei întemeiate pe relaţii prieteneşti. Abia cu neoplatonicienii - şi după sinteza explicită pitago­ rism-platonism întreprinsă de aşa-numitul medioplatonism (Numenios, Albinos etc.) - Pitagora îşi recapătă ses lettres de noblesse. Rezumînd, putem spune că această pasiune pentru figura înţeleptului de tip pitagorician se datorează schimbării radicale de paradigmă în "imaginarul" filozofic. Adică, filozoful, care pînă acum fusese privit ca un individ ieşit din comun, exersat în cele trei mari domenii ale cunoaşterii umane - etică, fizică şi teologie -, dar în cadrul cetăţii, devine acum un soi de dizident, de "mizantrop" apolitic, ce-şi caută mîntuirea în afara cetăţii . Pentru Socrate, ca să luăm exemplul cel mai tipic, filozofarea nu se putea desfăşura, actul filozofic nu era posibil decît între hotarele Atenei (îndată ce iese în natură - a se vedea episodul magnific din Phaidros - începe "să bată cîmpii", să divagheze 1 . Chiar dacă, reamintim, cuvîntul philosophos apare, pentru prima dată în limba greacă, legat de numele lui Pitagora.
  • 32. 34 CRISTIAN BĂDILIŢĂ impardonabil). Dimpotrivă, pentru un platonician din secolul al III-lea p.Chr., filozofia nu mai are decît prea puţin "vocaţie politică". Ea se retrage, cu umilinţă şi discreţie între zidurile unor locuinţe private, uneori cît mai departe de aşezările prea aglomerate şi zgomotoase. Filozoful devine un ascet contemplativ, trăind într-un grup de confraţi ce-i împărtăşesc idealul. Modelul activ de odinioară se transformă acum în model pasiv. Sau măcar aşa este perceput de ceilalţi, de lumea înconjurătoare, normală. "Filozoful-centripet" a luat locul "filozofului-centrifug", ascetul a detronat activistul. (Reamintim : aproximativ în aceeaşi perioadă creştinismul produce modelul uman care va izbîndi şi se va impune peste veacuri: sfintul.) Nu ne mirăm, aşadar, că Pitagora s-a instaurat ca un fel de emblemă a acestui nou tip de filozof. Trei biografii ne-au rămas despre el, şi toate trei datînd din aproximativ aceeaşi perioadă : a lui Diogenes Laertios, a lui Porphyrios şi a lui Iamblichos. Antichitatea tîrzie le-a preţuit şi citit cu nesaţ pe ultimele două ; istoria lui Diogenes Laertios, atît de celebră astăzi - devenită practic referinţa numărul unu în materie de filozofie antică - n-avea nici o trecere la "intelectualii" din vechime. Habent sua fata... ! Nici una dintre cele trei biografii nu este o lucrare de sine stătătoare. Toate aparţineau unor istorii ale filozofiei, păstrate integral - ca în cazul istoriei lui Diogenes - sau numai frag­ mentar, ca în cazul celorlalte două. Iamblichos, discipol al lui Porphyrios, ne-a lăsat o adevărată "odisee pitagoreică". Lucrarea lui - introducînd un tratat mai vast, cum spuneam, consacrat "tipului de viaţă" practicat de către urmaşii lui Pitagora - depă­ şeşte de cinci ori, ca dimensiune, biografia scrisă de Porphyrios. Ambele însă au un punct esenţial în comun, care le separă de cronica jurnalistică a lui Diogenes : sînt biografii asumate, bio­ grafii-reper, de fapt "autobiografii-ideale". Atît Porphyrios, cît şi Iamblichos, scriind despre Pitagora, scriu despre propriul lor ideal de viaţă, de spiritualitate, şlefuindu-şi cu fiecare cuvînt, cu fiecare frază propriile trupuri şi suflete. Această dimensiune trebuie avută mereu în vedere, citind romanul porphyriano-pita­ goreic din paginile următoare !
  • 33. INTRODUCERE Viaţa lui Pitagora - u n fragment d intr-o istorie a filozofiei 35 Aşadar şi biografia lui Pitagora scrisă de Porphyrios făcea parte dintr-o lucrare mai vastă, Philosophos historia, redactată . probabil între 268-2702• Din această istorie ni s-au păstrat o seamă de fragmente, repertoriate şi traduse de către Alain-Ph. Segonds în apendicele Vieţii lui Pitagora3. În bună tradiţie neo­ platoniciană, Philosophos historia cuprindea, pe sărite, învăţă­ turile şi biografiile celor mai importanţi filozofi, de la Thales şi pînă la Platon. Dincolo de Platon, conform "crezului" neoplato­ nician, se întindea "golul metafizic". Aşadar nimeni, între părin­ tele Academiei şi Plotin, nu merita luat în consideraţie - timp de aproape şase secole filozofia a fost cuprinsă de o stranie aţipeală. Cităm din studiul lui Segonds : "faptul că Porphyrios s-a oprit la epoca lui Platon ne face să bănuim îndată că el scria această carte dintr-o anumită perspectivă, anume aceea a neoplatonicienilor, pentru care toată istoria filozofiei greceşti nu este decît o pregă­ tire a filozofiei lui Platon, în vreme ce perioada care se întinde între moartea lui Platon şi apariţia şcolii lui Plotin e plină numai de erori, de dispute sterile ori de inutile chestiuni tehnice"4. Fragmentele cele mai consistente s-au transmis prin inter­ mediul autorilor creştini. Cei mai semnificativi sînt Chiril din Alexandria, în Pentru sfinta religie a creştinilor, împotriva cărţilor necredinciosului Iulian, PG, 76 (compusă între 433 şi 441) şi Theodoret din Cyr, în Vindecarea de bolile elineşti, SC, 57, compusă către anul 430. Chiril din Alexandria fructifică pozitiv citatele culese din cartea a IV-a a istoriei lui Porphyrios, adică, plecînd de la pasajele respective, el demonstrează ideea "convergenţei între ceea ce-i mai bun în filozofia greacă păgînă şi teologia creştină" 5. Atitudinea lui Theodoret e complet diferită, 2. Este ipoteza lui Alain-Ph. Segonds, în "Les fragments de l'Histoire de la philosophie [de Porphyre]", în Porphyre, Vie de Pythagore. Lettre a Marcella (ed. E. des Places), Paris, 1982, pp. 163-197. E. des Places se rataşează ipotezei că lucrarea ar fi fost scrisă înainte de întîlnirea cu Plotin, cînd Porphyrios studia la Atena cu Longinos. Viaţa lui Pitagora se găsea în prima carte a acestei istorii, compusă din patru cărţi. 3. A se vedea nota precedentă. 4. Op. cit., p. 165. 5. Op. cit., p. 167.
  • 34. 36 CRISTIAN BĂDILIŢĂ înscriindu-se într-un demers apologetic : Theodoret foloseşte informaţii extrase din istoria lui Porphyrios pentru a compromite marile figuri ale filozofiei păgîne (de pildă, pe Socrate). Să mai amintim doar, ca pe un element exotic, de traducerea siriacă a cărţii Philosophos historia, precum şi de certa ei difu­ zare, ulterior, în lumea islamică. Sistematizarea izvoarelor si structura narativă. Filozof-filolog, Porphyrios ţine să citeze, la fiecare pas aproape, autorii şi cărţile de unde şi-a extras informaţiile. Primul care a inventariat şi stabilit un grafic al izvoarelor lui Porphyrios a fost un savant german, K. Meiners, trăitor acum două sute de ani6• Iată concluziile lui Meiners, foarte utile, credem, pentru limpe­ zirea nivelului istorico-filologic al Vieţii lui Pitagora : Capitole. Izvoare 1-17 Neanthes, Apollonios din Tyana, Duris din Samos Lykos, Eudoxos, Dionysophanes 18-19 Dikaiarchos 20-32 Nikomachos 32-45 Antonios Diogenes 45-54 Moderatos 55-61 Aristoxenos, Dikaiarchos, Nikomachos din Gerasa Cît priveşte structura narativă, ne mulţumim să propunem cititorului încă un grafic, orientativ, lăsînd deschisă poarta inter­ pretărilor şi a diviziunilor posibile. Graficul nostru are o funcţie strict pragmatică ; precizînd episoadele şi individualizînd uni­ tăţile narative, nu dorim decît să punem oarecare ordine într-un material destul de difuz, altfel obositor la lectură : 6. Cităm după versiunea franceză a cărţii lui, Histoire de l'origine des progres et de la decadence des sciences dans la Grece, Paris, 1799.
  • 35. INTRODUCERE 37 Capitole. Un ităţi narative 1-3 Genealogie ; copilărie ; profesori 4 Despre copiii lui Pitagora 5 Despre patria lui Pitagora 6 Despre cunoştinţele lui ştiinţifice 7 Comportarea lui Pitagora 7-8 Călătoriile în Egipt 9-10 Călătoriile la Samos şi în Italia 10-12 Pitagora şi Astraios 13-15 Astraios şi Zalmoxis 16-20 Prin Delphos şi Creta la Crotona 21-22 Eliberarea cetăţilor din Grecia Magna 23-25 Îmblînzitor de animale 26 Încarnările anterioare ale lui Pitagora 27 Conversaţia cu un rîu 28-29 Alte minuni săvîrşite 30-33 Armonia sferelor ; Pitagora şi muzica 34-36 Cum şi ce mînca Pitagora 37 Discipolii : matematici şi acusmatici 38-40 Sfaturi şi recomandări 41-42 Simboluri 43-45 Despre reîncarnările lui Pitagora 46-47 Principiile învăţăturii pitagoreice 48-53 Aritmologia 54-55 Duşmănia cu Kylon din Crotona 56-57 Refugiile şi moartea la Metapontion 58 Împrăştierea discipolilor 59-61 Prietenii ; citarea izvoarelor.
  • 36. 38 CRISTIAN BĂDILIŢĂ În final, revenim cu o precizare la care ţinem foarte mult: scrierea care urmează nu este o simplă biografie istorică. Ea nu prezintă un personaj excepţional din dorinţa de a-l omagia sau fixa într-o aură strălucitoare. Caracterul ei este cu totul altul şi ţine de soteriologie, iar nu de istoriografie ! O asemenea lectură, implicată, asumată existenţial, practicau cei vechi, discipolii şi urmaşii lui Porphyrios ; dintr-un asemenea imbold s-a apucat Porphyrios însuşi de scris. A reda unei opere străvechi caracterul ei originar înseamnă mai mult decît a-i redescoperi prospeţimea, înseamnă a ne des­ coperi propria noastră prospeţime în forţa etern-modelatoare a operei respective. Cristian Badiliţa
  • 37. VIATA LUI PITAGORA� 1. Cei mai mulţi sînt de acord că este fiul lui Mnesarchos1• În schimb, cu privire la neamul lui Mnesarchos s-au ivit controverse. Unii pretind că era din Samos ; însă Neanthes, în a V-a carte a scrierii sale Mythica, notează că era syrian, născut la Tyr, în Syria2. Pe vremea unei lipse de grîne în Samos, Mnesarchos a plecat pe mare spre Insulă cu intenţia de a face comerţ cu grîu ; pentru care fapt a fost răsplătit cu dreptul de cetăţenie. Deoarece încă din copilărie Pitagora era înzestrat pentru orice ştiinţă, Mnesarchos l-a dus la Tyr. Aici îl încredinţează chaldeenilor3 în preajma cărora tînărul îşi însuşi o sumedenie de cunoştinţe. Atunci cînd părăsi acest oraş se întoarse în Ionia, frecventă mai întîi şcoala lui Pherekydes Syrianul4 iar apoi, în Samos, pe cea a lui Hermodamas5, descendent din Kreophilos, aflat în pragul senectuţii. 2. Neanthes însă spune că alţi biografi îl consideră pe tatăl lui Pitagora drept unul din acei tyrrhenieni6 care au colonizat insula Lemnos. De aici, ducîndu-se la Samos în interesul treburilor ce le avea, a rămas acolo şi a dobîndit cetăţenia. Atunci cînd Mnesarchos s-a îndreptat pe mare spre Italia, Pitagora l-a însoţit, la o vîrstă foarte fragedă. Mai tîrziu s-a întors pe aceste meleaguri deosebit de prospere. Neanthes îi atribuie şi doi fraţi mai vîrstnici, şi anume pe Eunostos şi pe Tyrrhenos. În biografia sa, Viaţa lui Pitagora, Apollonios7 consemnează numele mamei lui Pitagora, Pythais, coborîtoare din neamul lui Ankaios. Alţi autori povestesc că s-a născut din Apollon şi din Pythais, dar Apollonios afirmă răspicat că, în realitate, părintele său era Mnesarchos. Indiferent cum stau lucrurile, un poet din Samos8 grăieşte aşa : " Pitagora, drag lui Zeus, pe care Pythais, cea care întrece cu mult în frumuseţe pe femeile din Samos, l-a nascut lui Apolion".
  • 38. 40 PORPHYRIOS După spusele lui Apollonios, el a audiat nu numai pe Pherekydes şi pe Hermodamas, ci şi pe Anaximandru9• 3. Duris din Samos10 în Cartea a II-a a Analelor sale îi atribuie drept fiu pe Arimnestos, despre care spune că a devenit magistrul lui Democrit. Acest Arimnestos, la întoar­ cerea sa din exil, a consacrat în templul Herei din Samos o ofrandă votivă de bronz, cu un diametru de aproape doi coţi, pe care era gravată această epigramă : "Arimnestos, fiul iubit al lui Pitagora, m-a consacrat ; El este cel care prin cuvinte a dezvăluit multe învă,tături criptice"ll. Ofranda a fost ridicată de Simos, muzicologuP2, iar acesta, după ce şi-a adjudecat canonul prin furt, l-a înfăţişat ca fiind al său. Pe inscripţie erau înfăţişate şapte învăţături criptice însă, din pricina uneia singure, pe care Simos a înlăturat-o, au dispărut concomitent şi toate celelalte cîte fuseseră gra­ vate. 4. După alţii, Theano, fiica lui Pythonax13, de obîrşie cre­ tană, îi dăruise lui Pitagora un fiu, pe Telauges, şi o fiică, pe Myia. Alte surse o numesc şi pe Arignote. De la aceste proge­ nituri au rămas scrieri pitagoreice14. După cîte povesteşte Timaios15, fiica lui Pitagora, pe vremea cînd încă nu era căsătorită, conducea tinerele fete din Crotona16 ; iar după ce s-a măritat, femeile căsătorite. Crotoniaţii au transformat casa în care a locuit într-un templu închinat zeiţei Demeter, iar drumeagului pe care se găsea i-au dat numele de Sanctuarul Muzelor17. 5. Lycos18, în Cartea a IV-a a Istoriilor sale, evocă faptul că au existat controverse asupra patriei lui Pitagora şi spune aşa : "cît despre patria şi despre cetatea al căror cetăţean a devenit acest om, dacă ţi se întîmplă să nu le cunoşti, nu-ţi face griji. Unii pretind că era din Samos ; alţii, din Phlius, iar alţii din Metapont. 6. Iată ce se mai spune despre educaţia sa intelectuală : pentru cei mai mulţi, ştiinţele denumite mathematika şi le-a însuşit de la egipteni, de la chaldeeni şi de la fenicieni ; într-adevăr, încă din timpurile străvechi, geometria i-a inte-
  • 39. VIAŢA LUI PITAGORA 41 resat pe egipteni, ştiinţa despre numere şi calcule pe fenicieni, iar pe chaldeeni cercetările asupra cerului. În ce priveşte cultul zeilor şi celelalte precepte privitoare la viaţa zilnică - pe cît se spune - a audiat prelegeri ţinute de Magi19 însu­ şindu-şi învăţăturile lor. 7. Toate acestea sînt considerate veridice de majoritatea cercetătorilor deoarece au fost consemnate în Memorii20• Res­ tul practicilor sînt mai puţin cunoscute în, afară de ceea ce menţionează Eudoxos21 în Cartea a VII-a a Descrierii pamîntului. Era un om deosebit de curat la suflet, avînd grijă să evite crimele şi criminalii. Mergea pînă acolo că ocolea nu numai tot ce nu mai era în viaţă, dar i-a ocolit întotdeauna pe măcelari şi pe vînători. Antiphon22, în tratatul său Despre aceia care au excelat prin virtute, povesteşte şi despre auste­ ritatea pe care a arătat-o în Egipt ; el menţionează că Pitagora, apreciind viaţa pe care o duceau preoţii egipteni, dornic să o împărtăşească, l-a rugat pe tiranul Polycrates să se adreseze în scris regelui Egiptului, Amasis23, prietenul şi oaspetele acestuia, ca să-I accepte ca membru în procesul de formare educativă a preoţilor. Odată sosit la Amasis, a obţinut reco­ mandările necesare pentru preoţi şi, după ce a petrecut cîtva timp la cei din Heliopolis a fost îndreptat către Memphis, ca spre nişte oameni mai vîrstnici decît el - în realitate, doar un pretext al celor din Heliopolis - iar de aici, sub acelaşi pretext, spre preoţii din Diospolis. 8. Aceştia din urmă, din teamă faţă de rege, n-au mai avut ce scuze găsi, dar născociră să-I îndepărteze de la năzuinţa ce-o avea printr-o serie de silnicii. Aşa încît îl obligară să se supună unor încercări grele, fără legătură cu modul de viaţă grec. El însă le duse la bun sfîrşit şi stîrni o asemenea admiraţie încît obţinu îngăduinţa să aducă zeilor sacrificii după cum voia şi, totodată, să asiste la practicile lor religioase. Aşa ceva nu s-a mai pomenit să se întîmple cu vreun alt străin24. 9. Reîntors în Ionia, a fondat în patria sa o şcoală, numită pînă în zilele noastre " Hemiciclul lui Pitagora" unde cetăţenii din Samos se întruneau pentru a delibera treburile publice25. În afara Cetăţii, amenajă o grotă potrivită pentru discuţii privitoare la propria sa filozofie26. În această grotă îşi petrecea
  • 40. 42 PORPHYRIOS o mare parte a zilelor şi a nopţilor în compania unora din adepţii săi. Ajuns la vîrsta de patruzeci de ani, notează Aristoxenos27, şi văzînd că tirania lui Polycrates28 devenea din ce în ce mai aspră pentru ca un om liber să poată suporta în condiţii convenabile o supraveghere atît de despotică, iată cum de a ajuns să se îmbarce pentru a pleca în Italia. 10. De vreme ce Antonius Diogenes29, în lucrarea sa Minu­ nile de necrezut de dincolo de Thule, a relatat corect toate cîte îl privesc pe filozof, m-am hotărît să nu trec nimic cu vederea din toate acestea. El afirmă că Mnesarchos30, tyrrhenianul, ca neam aparţinea acelora care au colonizat insulele Lemnos, Imbros şi Skyros. De aici încolo, schimbîndu-şi mereu reşe­ dinţa, străbătu multe cetăţi, multe ţinuturi pînă ce într-o bună zi găsi un copilaş culcat sub un plop mare şi înfrunzit. Se opri din drum şi privi micuţul aşezat pe spate, care privea drept spre soare, fără a clipi. În gură ţinea o trestie subţire, fragilă, întocmai unui flaut. Plin de uimire, uitîndu-se la copilul care se hrănea cu o sevă picurată din plop, îşi dădu seama că în naşterea copilului era ceva divin. Aşa că îl luă cu el, ridicîndu-l în braţe. Odată stabilit la Samos a fost primit de unul din locuitorii Insulei, un anume Androcles, care îi încredinţă administrarea casei sale. Deoarece trăia în condiţii foarte bune, îşi luă sarcina de a-l creşte şi pe băieţel ­ căruia îi pusese numele de Astraios - alături de ceilalţi trei fii ai săi, şi anume, Eunostos, Tyrrhenos şi Pitagora31 ; ulti­ mul, cel mai mic, a fost adoptat de Androcles. 11. Încă din copilărie Androcles îl trimise să înveţe la un chitharist, la un paidotrib32 şi la un pictor ; apoi, în adoles­ cenţă, la Anaximandros din Milet, ca să înveţe geometria şi astronomia. Au urmat - continuă Diogenes - popasurile lui Pitagora la egipteni şi la arabi, la chaldeeni şi la evrei. Aceştia din urmă îl instruiră în ştiinţa interpretării viselor. A fost primul care a folosit tămîia cînd făcea divinaţii. În Egipt a fost primit în preajma preoţilor unde luă cunoştinţă de învăţă­ turile lor tainice33 şi deprinse limba egipteană. 12. Precum şi cele trei feluri de scriere egipteană : epistolo­ grafică, hieroglifică şi simbolică34. Cuvintele sînt luate uneori cu propriul lor sens, prin imitaţie cu obiectele pe care le semnifică ; altele, cu un sens alegoric, în conformitate cu
  • 41. VIAŢA LUI PITAGORA 43 anumite enigme. Aici, capătă şi informaţii suplimentare despre zeii lor. În Arabia, îl vizită pe rege. La Babilon se întîlni cu alţi chaldeeni şi ajunse pînă la Zaratos35, care îl purifică de păcatele vieţii sale anterioare36. Totodată, îl învăţă de ce anume trebuie să se ferească oamenii buni pentru a rămîne puri. A audiat, de asemenea, prelegeri despre natură şi despre elementele primordiale. Şi aşa. a fost. În cursul călătoriilor la aceste popoare, Pitagora şi�a însuşit cea mai mare parte a înţelepciunii sale. 13. Urmarea a fost că Mnesarchos îl dărui pe Astraios lui Pitagora. După ce acceptă darul, Pitagora îl supuse pe băiat la un examen physiognomonist37 al corpului în mişcare şi în stare de repaos. Apoi începu să-I educe. Filozoful iniţiase de curînd această disciplină de cunoaştere a omului cu scopul de a înţelege temeinic natura fiecăruia. Şi nu şi-ar fi făcut din nimeni un prieten sau un discipol fără a-l fi supus în prealabil unui examen amănunţit al calităţilor fizice, pentru a se lămuri asupra naturii lui. 14. În preajma sa se mai afla un tînăr, provenit din Tracia, numit Zalmoxis38. Acest nume îi fusese dat deoarece de îndată ce s-a născut a fost învelit într-o piele de urs. Într-adevăr, tracii numesc o asemenea piele zalmos. Pitagora, care-l iubea pe băiat, îl instrui în ştiinţa astronomiei, în aceea a cultului sacru şi a ritualurilor datorate zeilor. Unii autori afirmă că numele tînărului era Thales. Ei adaugă că barbarii i se în­ chină ca unui zeu, asimilîndu-l cu Herakles. 15. După spusele lui Diosophanes, Zalmoxis a fost sclavul lui Pitagora39• Căzînd în mîinile piraţilor, aceştia îl tatuară şi, atunci cînd tulburările locale îl siliră pe Pitagora să fugă, el îşi legă fruntea din pricina semnelor ce le avea40• Atunci cînd Pherekydes se îmbolnăvi în insula Delos, Pitagora îl îngriji şi, după moartea lui, îl înmormîntă. Mai pe urmă se întoarse la Samos mînat de dorinţa de a intra în legătură cu Hermodamas, descendent al lui Creophylos. Pentru un timp oarecare rămase aici şi se ocupă de atletul Eurymenes care, în ciuda staturii sale de om mărunt, a învins pe mulţi adversari de statură înaltă şi a obţinut victorii la Jocurile Olimpice, datorită sfaturilor primite de la Pitagora. Iată ce se întîmpla. Ceilalţi atleţi continuau să se hrănească
  • 42. 44 PORPHYRIOS numai după vechiul obicei cu brînză şi smochine. Eurymenes însă a fost primul atlet care a mîncat zilnic după prescripţia lui Pitagora, o porţie de carne care îi întărea vigoarea tru­ pească. Mai tîrziu, deşi Pitagora cîştigase şi mai multă price­ pere, el continua să sprijine prin sfaturi atletismul, fără a urmări victoria în luptă. Ideea era că atleţii trebuie în acest chip să înveţe ce înseamnă truda competiţiei şi, totodată, modul de a ocoli invidia, provocată de victorie. Mai era în joc şi evitarea corupţiei care-i pîndea pe atleţii încununaţi. 16. După toate acestea, cînd tirania lui Polycrates deveni insuportabilă în Samos4I, Pitagora socoti că nu se mai cade pentru un filozof să-şi ducă traiul într-o asemenea cetate. Atunci s-a hotărît să se îmbarce pentru Italia. În timpul călătoriei pe mare se opri la Delfi unde pe mormîntul lui Apollon a gravat o elegie prin care arăta că Apollon era fiul lui Silenos, că a fost ucis de Pyton şi că rămăşiţele lui pămîn­ teşti au fost depuse în ceea ce a fost numit " tripod". Porecla de tripod se trăgea de la faptul că cele trei fiice ale lui Triopas intonaseră aici cîntece de jale pentru Apollon42• 17. Călcînd pe pămîntul Cretei luă legătura cu iniţiaţii (mystai) lui Morgos, unul din Dactylii din Ida, care-l purificară cu piatră atinsă de trăsnet. În cursul ceremoniei, Pitagora a stat întins pe ţărmul mării de cînd s-au ivit zorile iar în cursul nopţii zăcu lîngă un fluviu, încoronat cu smocuri din blana unui ied negru. Odată coborît în peştera aşa numită " a Idei", avînd cu sine fuioare de lînă neagră, a petrecut acolo cele nouă zile rituale, de trei ori a adus jertfe lui Zeus, a văzut tronul împodobit în fiecare an în cinstea lui Zeus cu ramuri înflorite şi a gravat pe mormîntul lui următoarea inscripţie, intitulată Pitagora catre Zeus, al cărei început era aşa : ,,Aici zace mort Zan, pe care oamenii l-au numit Zeus"43. 18. Cînd a ajuns la Crotona, după ce a debarcat în Italia ­ ne informează Dicearchos44 - acest bărbat, sosit după înde­ lungate rătăciri, înstărit, înzestrat de la natură în privinţa fizicului său, căci era înalt, avînd aspectul unui om liber45, fermecător la culme datorită timbrului vocii sale, dar şi carac­ terului pe care-l avea, ca să nu mai vorbim de alte calităţi, lăsa o impresie atît de bună printre cetăţenii Crotonei încît
  • 43. VIAŢA LUI PITAGORA 45 după ce entuziasmă Consiliul local al Cetăţii prin numeroase şi măiestrite discursuri, la insistenţa membrilor Consiliului compuse exhortaţii potrivite pentru vîrsta fragedă a tinere­ tului ; în continuare se adresă atît copiilor adunaţi în număr mare din şcolile unde învăţau, cît şi femeilor. În cinstea lui, ele se organizară într-o asociaţie46. 19. Datorită acestei activităţi faima lui crescu şi, din aceeaşi Cetate, Crotona cîştigă de partea lui mulţi adepţi, nu numai bărbaţi, ci şi femei, dintre care, cel puţin una, Theano, şi-a cîştigat un frumos renume. În afară de concetăţeni de prin împrejurimi, regi şi dinaşti de neam barbar. În privinţa celor rostite de către oamenii ce-l înconjurau îndeaproape, nimeni nu este în stare să le redea exact deoarece, adevărat este, între ei se lăsa o tăcere rituală47. Cu toate acestea, se admite fără rezerve afirmaţia prioritară a magistrului că sufletul este nemuritor ; în al doilea rînd, că migrează în alte specii animale ; în afară de acestea că, după anumite perioade de timp, cele ce s-au întîmplat vreodată se întîmplă din nou. Nimic nu este simplu. Trebuie să considerăm toate cîte sînt drept o singură specie. 20. În aşa măsură fermeca publicul care-l asculta încît, după spusele lui Nicomachos48, numai după o singură confe­ rinţă ţinută cu prilejul debarcării sale în Italia a cîştigat prin vorbele sale meşteşugite atenţia a mai mult de două mii de auditori. Împreună cu soţiile şi copiii lor, bărbaţii ctitoriră o imensă sală49 pentru reuniuni, cea care pretutindeni în Italia se numeşte Magna Graecia50• De la Pitagora, ei primiră legi şi norme de viaţă, întocmai unor precepte divine51 ; acestea îi angajau să nu săvîrşească nici un act care să le încalece. Asociaţii şi-au pus bunurile lor materiale în comun iar Pitagora a fost inclus în rîndul zeilor52• Acest lucru a fost făcut deoarece alegînd una din tainele lor ştiinţifice - de altfel deosebite - cu implicaţii în nenumărate săvîrşiri ale naturii, tetraktys53 (tetrada), lumea prinse obiceiul de a jura pe ea, în orice afirmaţie s-ar fi făcut, invocîndu-l pe Pitagora ca pe un zeu : " Nu ! noi jurăm pe cel care generaţiei noastre a lăsat moştenire tetraktys-a pentru că aceasta posedă ca fundament de la natura eternă54, în continuu flux, atît izvorul, cît şi rădăcina".
  • 44. 46 PORPHYRIOS 21. În privinţa cetăţilor-stat din Italia şi din Sicilia, pe care le-a vizitat cu prilejul călătoriilor sale, le-a găsit aservite unele altora, fie cu mulţi ani în urmă, fie mai de curînd55 - Pitagora le-a eliberat56, insuflîndu-Ie un spirit de libertate cu ajutorul adepţilor ce-i avea în fiecare din ele, şi anume : Crotona, Syabaris, Catana, Rhegion, Himera, Agrigent, Tauromenion şi încă alte cîteva cărora le stabili legislaţii57 prin mijlocirea lui Charondas din Catana şi a lui Zaleucos din Locroi58 ; datorită noilor legislaţii acestea deveniră pentru un timp îndelungat ţinta invidiei vecinilor. Iată însă că Simichos, tiranul din Kentoripinoi, cînd l-a audiat pe Pitagora, a renun­ ţat la puterea politică ce-o stabilise şi îşi împărţi bunurile ce le avea între sora sa şi concetăţeni. 22. După o informaţie din Aristoxenos, spre el s-au îndrep­ tat lucani, messapi, peuceţi şi romani. Pitagora izbuti să înăbuşe cu desăvîrşire nu numai discordia ivită între cei apropiaţi59, ci şi pe aceea ivită între descendenţii cîtorva generaţii adică în general vorbind, în toate cetăţile-stat ale Italiei şi ale Siciliei, atît în interiorul lor, cît şi în ceea ce privea relaţiile interstatale. Cel mai adesea, tuturor acelora veniţi să-I asculte le adresa următoarea maximă : "prin orice mijloc se cuvine să alungăm boala din corp, fie folosind lama cuţitului, fie fierul roşu sau oricare alt corp ; din suflet, să alungăm neştiinţa ; din pîntece, preaplinul ; din cetate, dis­ cordia ; din familie, duplicitatea şi, pretutindeni, la modul general, lipsa de măsură"60. 23. Şi, dacă ar fi să dăm crezare vechilor şi valoroşilor cercetători care s-au ocupat de Pitagora, avertismentele date de el se întindeau pînă şi la animalele necuvîntătoare. Ursoaica din Daunia - după cum spun ei - făcea pagube localnicilor. El o captură şi o domestici dîndu-i pentru o bună bucată de timp să mănînce pîine şi ghindă. În cele din urmă o puse să-i jure că nu va mai ataca fiinţe însufleţite şi îi dădu drumul. De îndată ursoaica se îndreptă spre munţi şi spre desişurile pădurii. De atunci n-a mai fost văzută atacînd pe nimeni, fie şi un animal negrăitor61. 24. La Tarent a mai remarcat un bou care păştea bob verde într-o pajişte unde creşteau felurite ierburi. Pitagora, oprin­ du-l pe văcar, îl sfătui să-i spună boului să se abţină de la
  • 45. VIAŢA LUI PITAGORA 47 bob. Cum văcarul îşi bătea joc de el şi tot îndruga că nu cunoaşte limba boilor, Pitagora se apropie de taur şi îi şopti la ureche nu numai să părăsească pajiştea, unde creşte bob, dar şi de aici înainte să se abţină de a-l mai mînca. Taurul avu o viaţă foarte lungă. El rămase la Tarent unde a îmbă­ trînit, adăpostit lîngă un Sanctuar al Herei. Era numit "boul sfint". Hrana lui consta din cele ce i le întindeau vizitatorii Sanctuarului. 25. La Olimpia, un vultur se învîrtea deasupra creştetului său în vreme ce el era ocupat să discute cu cîţiva fruntaşi ai Oraşului. Discuţia se ţinea pe tema prevestirilor, a simbo­ lurilor, a semnelor venite de la Zeus. El le spunea oamenilor că toate sînt semne venite de la zei, precum şi voci destinate celor cu adevărat iubiţi de ei. Pe cît se spune, făcu pasărea să coboare, o mîngîie şi apoi îi dădu drumul. Altă dată, aflîndu-se alături de nişte pescari a căror plasă trăgea o captură bogată, a prezis întocmai cantitatea de peşte prins, precizînd şi numărul bucăţilor. Oamenii i-au făgăduit atunci că ei vor face întocmai cele ce el le-ar porunci dacă prezicerea s-ar dovedi adevărată. El le-a poruncit să arunce înapoi în mare peştii vii, după ce mai întîi îi vor fi numărat cu exac­ titate. Dar latura cea mai spectaculoasă a fost aceea că nici unul din peştii scoşi afară din apă în timpul numărării nu s-a sufocat în prezenţa lui Pitagora. 26. Multora dintre aceia pe care îi întîlnea le aducea aminte de viaţa pe care o trăise odinioară sufletul lor înainte de a fi fost înlănţuit în actualul lor corp. El însuşi, prin mărturii de necontestat, demonstra că era reîncarnarea lui Euphorbos, fiul lui Panthoos. Din versurile lui Homer, de preferinţă, el cînta următoarele, acompaniindu-se în cadenţă la liră, cu multă dibăcie : "Cade cu bufnet Euforb de zuruie-arama pe dînsul Sîngele-i udă tot părul şi pletele-i cîrlionţate Parcă-mpletite de Graţii şi prinse-n argint şi în aur Ca o mlădiţă de verde măslin care-i bine-ngrijita Singură-n loc osebit, unde şueră ape destule, Ea legănată de line-adieri de tot felul se-nalţă Mîndră, ticsita-n podoaba ei verde şi-n florile albe ;