Lucrare ştiinţifică
Tema: „Cauzele ascensiunii şi ale decăderii lui
Napoleon I Bonaparte”.
A elaborat: Coroi Rodica
Grupa 303
Napoleon Bonaparte s – a născut în Ajaccio, pe 15 august 1769. La 15 ani el a fost înmatriculat la
şcoala mili...
afirmaţii pot spune că Franţa chiar a purtat haina pseudo – legalităţii, schimbînd astfel regulile
jocului, anume prin ră...
Privilegiile de care dispunea Primul Consul au fost:
· Avea puterea de a numi membri adiţionari.
· Avea dreptul de a num...
În anul 1801 el semnează Concordatul care afirmă în preambul că religia romano – catolică
apostolică este religia majorit...
prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor care o alcatuiau (copiii, soţie). Nevestele au fost
proclamate subo...
O primă etapă pe care o putem distinge în procesul de extindere imperială implică înfrîngerea şi
readucerea puterii austr...
În marş, Napoleon îşi dispersa forţele în grupuri independente ce înaintau simultan la o dispanţă
aproape de o milă unul ...
răspîndit ideile revoluţionare pe întreg continent european. Nici un alt om, cu excepţia, poate, a lui
Alexandru Macedon,...
exemplu demn pentru urmat. Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci şi un om de stat
care a pus temeliile ...
of 10

Napoleon I Bonaparte

......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................
Published on: Mar 3, 2016
Published in: Education      
Source: www.slideshare.net


Transcripts - Napoleon I Bonaparte

  • 1. Lucrare ştiinţifică Tema: „Cauzele ascensiunii şi ale decăderii lui Napoleon I Bonaparte”. A elaborat: Coroi Rodica
  • 2. Grupa 303 Napoleon Bonaparte s – a născut în Ajaccio, pe 15 august 1769. La 15 ani el a fost înmatriculat la şcoala militară din Paris, unde la vîrsta de 16 ani devenit sublocotenent de artilerie. Napoleon a fost o mare personalitate istorică de la intersecţia sec. XVIII – XIX lea. Înzestrat cu o minte clară, ageră şi pătrunzătoare, el se deosebea prin mare energie, putere de voinţă, capacitate de muncă, talent de mare comandant de oşti şi diplomat iscusit. Napoleon a fost al doilea din cei 8 copii ai lui Carlo Buonaparte şi a soţiei sale Letizia Ramolino. I. Contextul istoric al ajungerii la putere a lui Napoleon Bonaparte. După cum am relatat ceva mai sus, Napoleon I Bonaparte a fost o personalitate energică care mereu a ştiut ce îşi doreşte, şi a reuşit să primească cele dorite. De la o vîrstă fragedă el a dat dovadă de un spirit militar convins. Aproximativ cu 3 – 4 ani înainte de Revoluţie, Bonaparte dădea dovadă de o pregătire militară pe cît se poate de ruşită, un exemplu în acest sens este că a devenit locotenent în Regiment de la Fere în Valencia apoi la şcoala militară din Auxonne în 1788 – 1789. Primele luni ale anului 1793 au fost unlele de avînt militar ale generaţiilor de ofiţeri şi subofiţeri talentaţi, educaţi într – un spirit militar convins. Napoleon a făcut şi el parte din această nouă generaţie. Mai tîrziu, adică după ce a activate puţin ca prim – locotenent la Auxonne şi apoi la Regiment de Grenoble la Valencia, lui Napoleon i – a fost permis să se transfere, devenind astfel locotenent – colonel. După nişte altercaţii cu autorităţile militare din Paris, Bonaparte a fost promovat la rangul de căpitan, astfel Napoleon I a cîştigat recunoaşteri foarte importante. La vîrsta de 24 de ani i – a fost adusă promovarea la rangul de general – brigadier. Cam prin 1796, Napoleon a cîştigat comanda Armatei Italiene. O astfel de numire în funcţie i – a oferit lui Napoleon o reputaţie destul de puternică atît acasă cît şi peste hotarele ţării. Pot afirma cu certitudine că Napoleon I Bonaparte abeneficiat pe deplin de roadele Revoluţiei Franceze de la 1789, deoarece chiar în timpul Revoluţiei care avea loc în Fraanţa în acea perioadă, Bonaparte s – a ridicat la rangul cel mai înalt, adică de general de divizie. Napoleon a beneficiat de roadele Revoluţiei şi prin faptul că a cîştigat conducerea Armatei Italiene într – un mod pragmatic. Acest lucru fiind un exemplu concret al lui Napoleon că a profitat de roadele acest – i revoluţii, în urma acestu – i cîştig pot afirma cu o încredere deplină că Napoleon a ştiut să ia roadele revoluţiei, el şi – a cîştigat o reputaţie foarte mare care nu poate fi pusă la contestare, atît în ţară cît şi peste hotare. “O naţiune în care loviturile de stat sub haina pseudo – legalităţii au schimbat în mod repetat regulile jocului”. O lovitură de stat presupune o ac iune rapidă urmărind ț răsturnarea regimului politic existent și preluarea, prin forță, a puterii politice de către grupuri de persoane. În urma aceste – i 2
  • 3. afirmaţii pot spune că Franţa chiar a purtat haina pseudo – legalităţii, schimbînd astfel regulile jocului, anume prin răsturnarea vechiului regim, prin răsturnarea monarhiei absolute, proclamîndu – se aici şi lozinca de “Libertate, Egalitate, Fraternitate”. Lovitura de stat a reuşit să deschidă o nouă eră în istoria Franţei, chiar dacă jertfa a fost una enorm de mare. II. Fundaţiile civile ale statului napoleonian. O nouă conducere franceză se naşte cu aproximaţie pe 19 noiembrie 1799, sub forma unui Consulat, compus din 3 consilii provizorii Napoleon Bonaparte, Sieyes şi Roger Ducos, în care Napoleon I era Prim Consul. Acest consul acţiona împreună cu 2 comitete legislative alese dintre fostele consilii, cei 500 şi bătrînii, ale Directoratului. Napoleon avîn aici rolul de primus inter pares (primul între egali). Priorităţile lui Napoleon I erau: reorganizarea şi restabilirea noului regim, motiv pentru care prima sa măsură a fost aceea de a elabora o nouă Constituţie. Această Constituţie intră în vigoare în ziua de Crăciun, în anul 1799. Pe de o parte Constituţia afirma drepturile inviolabile de proprietate şi libertate individiuală, iar pe de altă parte evită orice referinţă explicită despre Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului. Declaraţia a dus la anularea de orice exprimare adevărată a opiniei poporului. Principiul separării puterii în stat a cauzat foarte multe dificultăţi în timpul decadei revoluţionare, mai ales în condamnarea războiului, însă a fost totuşi păstrat drept faţadă constituţională. În urma aprobării Constituţiei, miniştrii nu puteau fi legislatori sau tribuni, fiindu – le interzis să iniţieze ei legislaţii. Napoleon a căutat să evite acordarea de prea multe atribuţii legislative, pe care îl stabileşte prin divizarea în mai multe organisme: Tribunat, Corp legislativ, Consiliu de stat şi Senat. Tribunat – ul era compus din 100 de membri, fiecare avînd o vîrstă nu mai mică de 25 de ani. Noul tribunat avea rolul de consilier. Membrii tribunat – ului aveau dreptul constituţional să dezbată, dar în nici un caz să elaboreze sau să promulge legile propuse. Corpul legislativ, avea în componenţa sa 300 de membri, cu vîrste nu mai mică de 30 de ani, aceşti membri fiind leşi de către Senat, cu o condiţie ca fiecare departament să posede un reprezentant de bază. Corps legislatif avea dreptul să adopte legi, însă fără să le dezbată şi numai la iniţiativa Consiliului de Stat. Senatul conservator, acesta trebuia să fie format printr – o procedură în care 2 consuli trebuiau să se consulte cu al 2 – lea şi al 3 – lea consul nou în selecratera a 29 de colegi care trebuiau să li se alăture. Mai apoi toţi aceştia alegeau încă 29, şi primii 60 de senatori vor alegenîncă 2 anual timp de 10 ani din 3 candidaţi prezentaţi de către Tribunat, Corpul Legislsativ şi respectiv Primul Consul, vîrsta pe care trebuiau sa o posede membrii senatului trebuia sa fie de 40 de ani. Napoleon I a fost cu ideea ca senatorii să se bucure de cele mai multe privilegii publice decît tribunii şi legislatorii. Pentru ca acest lucru să fie sigur, senatorii erau numiţi pe viaţă. 3
  • 4. Privilegiile de care dispunea Primul Consul au fost: · Avea puterea de a numi membri adiţionari. · Avea dreptul de a numi preşedinţii adunărilor cantonale şi a ambelor tipuri de colegii electorale. Cheile unei buni administrări ale statului civil se aflau în domeniul de acţiune de Ministerul de Interne. Ceea ce ţine de organizarea financiară s – a încercat de mai multe ori sp se schimbe managimentul financiar, însă prima încercare mai clară şi mai accentuată a fost cea a lui Napoleon I. Cea mai gravă problemă din statul francez pînă la venirea la putere a lui Napoleon a fost lipsa de venituri disponibile. Printre primele reforme înfăptuite de Bonaparte a fost în domeniul finanţelor, şi anume, divizarea Ministerului de Finanţe şi Directoratul pe atunci Minister al Trezoreriei. Neavînd nici un fel de pregătire în domeniul dat, Napoleo a apelat la serviciile unor persoane de încredere, pe care le considera, cu experienţă, pentru a fi sigur că reformele sale în domeniul finanţelor nu vor da greş sub nici o formă. Un exemplu elocvent de astfel de persoană de încredere pe care o credea Napoleon a fost desigur Gaudini, desemnat în 1799 în funcţie de a conduce Ministerul de Finanţe. O contribuţie foarte imensă a avut – o Gaidini în acest domeniu prin reorganizarea colectării de taxe. Taxa cea mai principală a venitului de stat rămîne taxa de pămînt, fiind aproape în totalitate pe umrii oamenilor care munceau din greu în agricultură. Taxele indirecte care mai presistau în societatea Franceză încă de pe timpurile Revoluţiei au fost cele ale veniturilor personale sau industriale. Cea mai buna bază a sistemului monetar a fost introdus de Napoleon, această bază a fost introdusă pe la 7 aprilie 1803. Sistemul monetar napoleonian avea să ofere Franţei cea mai sănătoasă monedă existentă în acele vremuri în Europa. Una dintre cele mai importante reforme introduse de către Napoleon în sistemul financiar a fost introducerea Fondului de Amortizare, scopul principal al acestui Fond era să asiste trezoreria în îndeplinirea obligaţiilor sale. În ceea ce priveşte biserica, se spune că odată cu venirea la putere a lui Napoleon, saau produs o serie de schimbări radicale la care nimeni nu se aştepta. În prima lui campanie în Italia în februarie 1797 generalul Bonaparte dă peste o colonie de evrei, în localitatea Anacone, care erau obligaţi să trăiască în izolare şi să poarte semene distinctive; bonete galbene şi steaua lui David. Revoltat, Bonaparte le spune mai întii să arunce imediat semnele dinstinctive, apoi cere soldaţilor săi să dăruiască fiecărui membru al acestei comunităţi cîte un steag tricolor comunicînd în felul acesta că ei sunt de acum membri ai marii naţiuni republicane pe care o visa el, naţiunea franceză, în care oamenii nu vor mai fi obligaţi să se lepede de credinţa lor în favoarea unei alte religii ci vor fi cetăţeni cu aceleaşi drepturi. 4
  • 5. În anul 1801 el semnează Concordatul care afirmă în preambul că religia romano – catolică apostolică este religia majorităţii francezilor dar nu singura aşa cum afirmase şi Edictul de la Nantes care fusese revocat mai apoi de Louis XIV, şi repune în drepturi pe protestanţi. El afirma că în Franţa, pe lîngă catolici trăiesc protestanţii şi evrei şi că ei au dreptul de a – şi exersa credinţa alături de catolici. “Cea mai oribilă dintre tiranii, afirma primul consul, este aceea de a obliga 90% din populaţia unei tări să adere la o credinţă contrară credinţei lor”facînd aluzie la conflictele religioase care aveau loc încă de pe vremea aceea în Irlanda. Concordatul intră în vigoare în anul 1802 şi pentru protestanţi era un act revoluţionar. Napoleon este însă un om al luminilor, al valorilor republicane, şi el afirma că mentalităţi de genul acesta nu aparţin lumii noi. El se vede promotor a unei noi lumii, cele vechi apunînd, cea noua răsărind. În momentul semnării Concordatului, Napoléon a afirmat: “Nu cred în religii ci în Dumnezeu, dacă nu, cum a apărut lumea, cum a apărut tot ce exista?”El a criticat adesea atît biserica cît şi preoţii, mai ales privitor la comportamentul lor. S-a încoronat sigur, după biografi, a umilit papa ori de cîte ori a avut ocazia şi să nu uităm că l-a obligat să se mute la Avignon. Concordatul a fost un pas important în separarea dintre stat şi biserica. Dacă pe vremea lui Louis XIV biserica şi statul erau una, Napoléon dă libertate bisericii şi o consideră ca entitate separată. Codul lui Napoleon I Bonaparte mai apare în diferite surse i ca ș Codul Napoleonian, a fost codul civil al Franței și poate fi considerat ca cel mai bine realizat și pus la punct. Reeșind din articolele Codului, judecătorii erau desemnați pe viață și teoretic se bucurau de independenţă în acţionare. Rolul lui Napoleon în Codul Civil devine tot mai accentuat şi mai activ la toate nivelele judiciare. Codul civil francez, a fost redactat rapid în forma de primă schiţă de către o comisie de patru jurişti eminenţi şi intrată în vigoare pe 21 martie 1804. Codul Napoleonian nu a fost primul cod, cu un sistem legal civil care a luat fiinţă în spaţiul European. Codul Civil Napoleonian a fost realizat în vremea Primului Imperiu Francez. În ciuda creşterii intervenţiei tot mai dese ale statului şi ale legilor penale, sistemul judiciar napoleonian s – a dovedit a fi unul stabil şi de lungă durată. În urma curăţirii sistemuli judiciar de persoane incompetente în octombrie 1807, Primul Consul se pare ca şi – ar fi ales foarte bine acum magistaţii şi înalţii judecători, preferîn să pună în funcţii oamenii cu o pregătire profesională impecabilă Printre cele mai importante şi de lungă durată reforme ale lui Napoleon au fost Codurile Legale, dintre care Codul Civil, promulgat la 21 martie 1804. Cele 2281 de articole ale Codului nu aveau la baza inovaţii proprii ale lui Napoleon cît o recapitulare a nu mai puţin de 36 de legi adoptate între 1801 – 1803. Codul acorda o atenţie şi o importanţă deosebită organizării familiei urmărind să facă din familie celula de baza a vieţii sociale. Codul Napoleonian acorda capului familiei puteri şi 5
  • 6. prerogative foarte întinse asupra tuturor persoanelor care o alcatuiau (copiii, soţie). Nevestele au fost proclamate subordonate legal soţilor lor, mai ales în ceea ce priveşte separarea de soţ, moştenirea de prorietăţi etc. Propaganda şi controlul de stat au fost mult mai evidente în politica educaţională. Reformele înfăptuite de Napoleon în materie de educaţie şi învăţămînt, Napoleon a urmat acelaşi principiu de centralizare, care s – a dovedit a fi mult mai eficient. Scopul principal pe care l – a urmat Bonaparte a fost acela de a oferi o instruire viitorilor lideri civili şi militari ai Franţei. Napoleon însă nu a acordat prea mută atenţie şcolilor primare şi mai ales educaţiei fetelor. „Ca şi cum cetăţenii schimbaseră drepturile lor politice pentru garanţia unui statut civil fix şi egalitar”. Reeşind din aceste spuse, pot afirma cu certitudine că sunt de acord, deoarece doar omul îşi poate schimba propriul său destin. În acest caz poporul francez a fost ajutat de un om al luminilor dupa cum era numit, de către Napoleon, care afirma că toţi oamenii sunt egali în drepturi şi toţi care încalcă drepturile altui om va fi pedepsit. Oamenii fixează baza societăţii, a unui stat civil şi egalitar. Oamenii s – au născut liberi, deci să trăiască în libertate, aşa cred eu şi cred că mulţi vor fi de acord. Nu în zadar Napoleon a acordat acele libertăţi în marerie religoasă pentru evrei. El iubea libertatea. După părerea mea, Codul Civil Napoleonian a fost chiar ce mai mare realizare a sa, şi nume prin faptul ca Napoleon a acordat o atenţie deosebită educaţiei şi învătămîntului. Măcar că fete nu aveau acces la o instruire cîtuşi de cît, Napoleon a făcut măcar o relizare importantă faţă de alţi conducători de stat, care nici măcar nu au acordat atenţie acestui aspect foarte importnt din viaţa oamenilor. De asemenea a fost o realizare importanta şi în materie de schimbare a magistraţilor incompetenţi pe cei care aveau o pregătire profesională în domeniul dat. III. Imperiul universal şi particularismele naţionale. Primul Imperiu Francez, cunoscut şi cu denumiri mai obişnuite Imperiu Francez sau Imperiul lui Napoleon, acoperă această perioadă în care Franţa, a dominat cea mai mare parte a Europei continentale, sub conducerea lui Napoleon I Bonaparte. Din punct de vedere constituţionl Primul Imperiu Francez se referă atît la perioada dintre 1804 şi 1814 de la sfîrşitul Consulatului Francez pînă la restaurarea Burbonilor, cît şi la perioada celor 100 de zile din 1815. Imperiul consta pe atunci în 104 departamente. Mare armată de care dispunea Napoleon urma să devină cea mai puternică între 1802 – 1811. Marele Imperiu Francez şi – a atins apogeul său la începutul anului 1811. 6
  • 7. O primă etapă pe care o putem distinge în procesul de extindere imperială implică înfrîngerea şi readucerea puterii austriece în decursul anului 1805. O primă victorie pe care a avut – o Napoleon în această postură de conducător suprem este victoria de la Ulm de la 20 octombrie şi ceaa de la Austerlitz din 2 decembrie Împotriva lui Napoleon I au fost organizate diferite Coaliţii. Aici o putem evidenţia pe cea de – a patra Coaliţie, care sa soldat însă cu înfrîngere în 1807. De asemenea Napoleon a internveni şi în afacerile interne ale altor ţări, de exemplu în Peninsula Iberică şi ale regiunii Adriatice. Pe lîngă achiziţiile sale teritoriale, Napoleon s – a remarcat în acea perioadă şi prin o nouă recunoaştere dinastică. El s – a căsătorit cu arhiduceasa Marie – Louise de 18 ani. Frontierele pe care le poseda Marele Imperiu Francez şi – au atins apogeul să în 1811 conţinînd 130 de departamente cu o populaţie toală de aproximativ 44 de milioane de oameni. Una dintre cele mai importante puncte forte ale lui Napoleon a fost devotamentul oamenilor săi. Soldaţii pur şi simplu îl adora. De ce? Răspuns la această întrebare este că acest Napoleon cu toate că nu avea o înfăţişare atrăgătoare, dar atunci cînd dorea să artagă pe cineva de partea lui îi atrăgea chiar dacă acesta se opunea cu fermitate de la început. În doar cîteva zile acesta îi captivase complet pe ofiţerii şi pe membrii echipajului naval Bellerophon, care îl ducea pe insula Sf Elena în 1815, alarmînd astfel guvernul britanic „ Dacă el ar fi putut obţine o întrevedere cu Alteţea sa Regală Prinţul Regent”, reclamă un amiral britanic în acea vreme „într – o jumătate de oră ei ar fi fost cei mai buni prieteni din Anglia!”. În perioada de pace dintre 1800 şi 1804, Napoleon a reorganizat armata franceză care fusese divizată sub Directorat într – un număr mai mare de armate separate. Întreaga armată a fost împărţită în corpuri de circa 25 – 30.000 de oameni; o parte din cavalerie fusese păstrată separat, aşa cum era şi altileria de rezervă şi mai multe grupuri de elită, din care cel mai important era Garda Imperială. Întreaga armată era sub controlul direct şi unic al lui Napoleon însuşi, în calitate de general comandant. Scopul acestei organizări era să – i permită lui Napoleon realizarea unităţii de comandă, asigurînd în acelaşi timp flexibilitate în acţiune. Cu cîtva timp înainte de Revoluţia Franceză, strategiile militare dezbătuseră problema celei mai bune căi de desfăşurare a părţii principale ale unei armate , infanterii, marş sau bătălie. Napoleon însă în timpul luptelor nu a ţinut cont nici de colonă nici de linie, în lupte armatele lui Napoleon erau dezordonate . Soldaţii lui Bonaparte se mişcau pe cîmpul de luptă foarte bine şi în coloană şi în linie. 7
  • 8. În marş, Napoleon îşi dispersa forţele în grupuri independente ce înaintau simultan la o dispanţă aproape de o milă unul de altul, de – a lungul mai multor drumuri, formînd de fapt o serie de coloane desfăşurate în linii. Ceea ce permite sprijinul reciproc şi deplasarea unor întăriri în caz de atac şi siimplifică în acelaşi timp rechiziţionarea proviziilor din zona prin care trecea armata. Armata în marş era prin urmare uşor de desfăşurat şi extrem de mobilă, capabilă să intre uşor într – o formaţie lejeră, în formă de plasă, pentru a prinde în capcană forţele inamice . Atît timp cît armata lui Napoeon rămînea o armată naţională, Napoleon nu avea cum să piardă războaiele. În timpul domniei sle, Napoleon a cucerit un şir de state puternice pe acele vremuri, dinntre ele putem enumera următorele: în Germania aceste erau teritoriile de la vest de Rin, administrate de prefecţi direct răspunzători în faţa Parisului, teritorii care la un moment dat au fost incluse în diviziile militare 25 şi 26 şi unde recrutarea a fost aplicată la fel ca în oricare parte a Imperiului francez. Zone similare anexate de Franţa în 1792 – 1793 au fost şi zonele din Italia ca: Piermont şi Coasta Liguriană, Savoy şi Nice. De asemenea au fost anexate şi teritoriile Regatului Olandei şi Ducatul Varşoviei, Regatul Bavariei, Regatul Wurttemberg, cel al Saxoniei şi Marele Ducat Baden. Căderea lui Napoleon s – a datorat nu atît monrhiilor feudale, cît luptei pentru libertate a popoarelor aflate sub dominaţia frencezilor. În 1808 dorind să ocupe Peninsula Iberică pe unde pătrundeau mărfurile engleze prin contrabandă, Napoleon s – a confruntat cu un război popular de eliberare a poporului spaniol. Aceasta a provocat înfrîngere surprinzătoare armatei franceze, ceea ce a demonstrat adversarilor lui Napoleon că acasta nu este invincibilă. Alte mişcări populare au izbucnit în Germania şi Austria. Rusia nu a mai respectat blocada continentală, ceea ce a provocat invazia unor armate de 70.000 de soldaţi, dintre care jumătate erau francezi în campania cu Rusia. Imediat s – a format o nouă coaliţie la care au aderat Prusia şi Austria. Înfrînt rînd la rînd, anume la Leipzing, bătălia naţiunilor 1813 şi în luptele de pe teritoriul Franţei din 1814, Napoleon a fost silit să abdice în favoarea Burbonilor. A revenit pentru 100 de zile în 1815, dar a fost învins definitiv de o armată anglo – prusiacă la Waterloo, în Belgia 1815. S – a predat englezilor şi a fost dus de aceştia în exil pe insula Sfînta Elena, unde a şi decedat în 1821. IV. Personalitatea lui Napoleon I Bonaparte. Infierent de ce spun mulţi istorici, eu rămîn ferm convinsă ca Napoleon I Bonaparte a fost, este şi va rămîne o personalitate care şi – a pus amprenta pozitiv în Franţa. Napoleon a adus progrese cît şi pentru Franţa atît şi pentru Europa. A condus armatele sale foarte bine şi prin intermediul lor a 8
  • 9. răspîndit ideile revoluţionare pe întreg continent european. Nici un alt om, cu excepţia, poate, a lui Alexandru Macedon, nu şi-a influenţat atît de decisiv epoca precum a făcut-o Napoleon Bonaparte. Dacă ne referim la istoriografia napoleoniană putem afirma ca este extreme de vastă şi diversificată. Cea mai mare parte a lucrărilor consecrate lui Napoleon I în primele decenii după moartea sa pe insula sfînta Elena, nu fac altceva decît să – i cînte slava patriotică. Această literatură a apărut ca o reacţie împotriva nesfîrşitelor pamflete, necdote şi istorii apocrife despre el, scrise în primii ani ai restauraţiei de către regalişti plini de ură împotriva “uzurpatorului”. Prima lucrare care venit cu un material bogat şi abil interpretat, a fost celebra “Istoria Consulatului a Imperiului” , în 20 de volume , a lui Adolphe Theirs, care prezintă un real interes şi în zilele noastre. Theirs nu îl condamnă pe Napoleon, decît pentru războaiele pierdute şi chiar şi atunci o face foarte fin. Walter Scott cu cartea sa în mai multe volume are acelaşi character de strălucire exterioară, dar e mai mult o lectură atractivă decît un caracter istoric. În perioada 1870 – 1871 începe publicarea celor opt volume ale lui Albert Sorel: “Europa şi Revoluţia Franceză”. El a scris această lucrare după războiul franco – prusac din 1870 – 1871, şi din zeul său patriotic s – a născut teza care stăpîneşte pînă astăzi istoriografia franceză cea mai influentă: “ Franţa nu atacă pe nimeni; ea nu face decît să se apere pe frontierele sale” adică pe Alpi şi Rin, deci războaiele lui Napoleon au fost războaie de apărare şi nu de agresiune. Lucrarea sa a lămurit numeroase şi interesante fenomene ale istoriei napolioniene. Un alt autor care scrie în spirit de idolarizare este Frederic Masson cu numeroase volume despre Napoleon, încoronare, familiei, atmată. Mult mai serios decît Masson este Albert Vandal cu lucrarea “Napoleon şi Alexandru”. El găseşte că Bonaparte nu ar fi răspunzător de introducerea despotismului şi în genere de nimic din cele ce a făcut şi înainte, şi după lovitura de stat. Tonul său de entuziasm susţinut , întrece pe cel al vechilor istorici şi chiar pe cel al lui Theirs. La sfîrşitul anului 1934 cunoscutul cercetător francez Albert Muynier a publicat cartea “Pentru şi contra lui Napoleon”. Studierea riguros ştiinţifică a istoriei napoleoniene va duce în mod inevitabil la revizuirea unui întreg şir de idei statornice şi foarte larg răspîndite. După părere mea, pot sa spun că Napoleon I Bonaparte a fost, a reprezentat un mode al bărbatului puternic, fără frică de alţi oameni mari. A fost o personalitate controversată şi foarte mult studiată de către istoricii din Franţa dar nu numai. Cred că Napoleon Bonaparte a fost pentru Franţa cît şi pentru Europa eticheta omului hotărît, decis, puternic, un militar iscusit şi un exemplu de urmat spre a atinge apogeul puterii, dezvoltării . Metodele, tacticile sale pe care le folosea în cadrul armatei a rămas un 9
  • 10. exemplu demn pentru urmat. Napoleon nu a fost doar un genial comandant militar, ci şi un om de stat care a pus temeliile noii Franţe. El a redat ţării încrederea în sine, prestigiul şi forţa de care aceasta fusese atît de lipsită în ultimii ani ai Vechiului Regim. Puterea lui de munca l-a ajutat să rezolve toate problemele de care s – a ocupat: înfiinţarea Băncii Franţei (1800), concordatul cu Vaticanul (1801), crearea ordinului Legiunii de Onoare (1802), reforma administraţiei şi introducerea instituţiei prefecţilor (1802), reforma sistemului educaţional şi crearea liceelor (1802), dar mai ales Codul Civil (1804) care îi poarta numele şi care a ramas în vigoare pana în zilele noastre. 10